Mihail E. Ionescu
 
          Vesti interesante , dar deopotriva ingrijoratoare,  ne vin in ultimele zile din China. Ele ne sunt oferite printr-un procedeu clasic chinezesc – nu se stie daca aplicat doar de comunisti , dar si de cei ce i-au precedat in administrarea Regatului de Mijloc ( Middle Kingdom ), anume prin ‘dazibao’. Anume scurte ( sau mai lungi ) opinii politice sau culturale aplicate  pe zidurile  cetatii- Universitate , indeobste in secolul XX - si supuse dezbaterii publice .  Astfel incat guvernanta comunista  sa aiba un reper solid de orientare , altul decat cel specific occidental al sondajelor de opinie pe tipic sociologic ( cu carentele,  dar si cu beneficiile lui ) .
 

O imagine din anii ‘60 ai secolului trecut clasica pentru fenomenul  ‘dazibao’
          Mai intai,  se cuvine un scurt excurs istoric al dosarului fenomenului ‘dazibao’  pentru a masura deopotriva si ineditul , dar si caracetrul amenintator al vestilor care ne parvin recent din China. Poate cel mai amplu exemplu in domeniu il constituie imprejurarile declansarii ‘revolutiei culturale ‘ in 1966 in China condusa de presedintele Mao, intinsa funest asupra tarii vreme de un deceniu pana la decesul acestuia. Un ‘ dazibao’ aparent inofensiv a fost aplicat in acel an pe zidurile Universitatii din Beijing , criticand managementul institutiei de cultura , care ar fi fost infestata de elemente contrarevolutionare burgheze. Poate acesta ar fi trecut oarecum neobservat in istorie, daca unul dintre apropiatii lui Mao nu ar fi intarit cu autoritatea lui spusele nemultumitilor profesori . Evenimentul a polarizat atentia opiniei publice, care a inceput sa discute cele scrise pe alte opinii aplicate pe zidurile Almei Mater. Inceputul “revolutiei culturale” , cum s-a chemat uriasa miscare lansata atunci la dimensiunile Chinei,  a fost marcat de un ‘dazibao’ aplicat chiar de presedintele Mao. Acesta , in esenta , chema tineretul la sfaramarea  retelelor interne  de contrarevolutionari , care s-ar fi aflat inclusiv in  conducerea comunista  a tarii- era numit chiar presedintele de facto , Liu Shaotzi , o data cu alti lideri comunisti , unii , daca nu toti, fosti camarazi de lupta ai lui Mao catre cucerirea puterii ( intre ei si Deng Xiaping , arhitectul renasterii economice a tarii  un deceniu mai tarziu )  . Prezentati drept vinovati pentru incetinirea revolutiei comuniste si sabotarea cresterii economice si instalarii prosperitatii comunismului clamata ideologic si propagandistic , acestia au fost arestati, pedepsiti ( chiar executati ) in public, au fost trimisi la “munca de jos” pentru a lua contact cu realitatile, familiile lor au fost internate in lagare de reeducare, iar buna parte a clasei mijocii a tarii a fost decimata sub ofensiva haotica a ‘garzilor rosii’, care extrageau  indreptare de actiune din  “cartea rosie” plina cu citate cuvantarile  din Mao .
 
 

Fenomenul ‘dazibao’ in  perioada ‘revolutiei culturale’
 
Chiar actualul presedinte al Chinei, Xi Jinpin, a avut de suferit in timpul acela, fiind exilat intr-un sat indepartat si obligat sa munceasca cot la cot cu taranii, timp in care el a a aprofundat cunoasterea limbii germane si a operei lui Goethe .
 

 Mao Zedong , flancat de Zhou Enlai si de Lin Biao ( dr. )  aratand multimii la o parada militara din octombrie 1967  “carticica rosie” cuprinzand instructiunile ‘revolutionare’ ale liderului
 
          Uriasa miscare sociala prilejuita de aceasta ‘revolutie culturala” a insemnat indiscutabil un regres economic major  , milioane de morti ca urmare a exceselor inregistrate in actiunile garzilor rosii , o decimare si deopotriva improspatare a clasei politice conducatoare. Motivatiile ei fundamentale raman ascunse-  poate o lupta pentru putere in sanul elitei dominante, poate aplicarea principiului bolsevic al asanarii periodice a nomenclaturii de partid pentru a a asigura o revolutie continua , poate deflectarea nemultumirilor populare pe fagase de violent  controlata, etc- , ceea ce se evidentiaza ca cert este ca unul dintre cei persecutati ca lideri contrarevolutionari, Deng Xiaoping, a preluat la doi ani  de la moartea lui Mao si sfarsitul ‘revolutiei culturale’conducerea Chinei . El a demarat  faptuirea ‘miracolului chinezesc’ al cresterii economice printr-un model care combina unipartidismul  in sistemul politic cu economia de piata. Adica total deosebit de comunismul de tip sovietic, pentru care planificarea economica  rigida si controlul pietei erau elemente teoretice si practice fundamentale,  alaturi bineinteles de rolul conducator unic al partidului bolsevic.
 
          China anilor 2020-2021 este o tara cu realizari impresionante din punct de vedere economic si social. Ceea ce s-a numit ‘miracolul chinezesc’ in  ultimele doua decenii este fara precedent istoric si , cu siguranta, desfide si incercari  similare in viitor . Dintr-o tara cu circa  1 la suta din PIB-ul global in anii ‘70 ai secolului trecut, China se infatiseaza azi ca posesoare a circa  20 la suta din totalul planetar , fiind recunoscuta ca cea mai mare economie a lumii, ocupand si locul 1 ca volum, nu ca valoare - chiar Beijingul contesta aceasta clasificare a unor institutii de renume occidentale- in ierarhia de putere economica in lume . Este rezultatul planului intial de dezvoltare economica lansat la sfarsitul anilor 70 din secolul XX de catre Deng Xiaoping  cunoscut sub numele de “ cele patru modernizari”, prin care s-a conturat substantial  o paradigma de dezvoltare economica incununtata  cu success: conducere politica uni-partid ( autoritara ) si economie de piata libera. Lansata de initiator sub formula devenita legenda  “ pisica nu are importanta ce culoare are daca prinde soareci”, aceasta paradigma originala a reusit sa scoata, pe parcursul unei singure generatii,  din saracie mai bine de jumatate de milliard de oameni, sa edifice o clasa de mijloc solida , antreprenoriala, dar si elite intelectuale in special in domeniile tehnologice de varf  , sa doteze tara cu o infrastructura de invidiat rutiera si feroviara  ( trenuri de mare viteza) , sa se lanseze , cot cot cu veteranii american si rus , in cucerirea spatiului cosmic, sa construiasca o armata  capabila de proiectie la distanta  a fortei , sa se lanseze in implementarea unei strategii globale de cooperare  si expansiune economica, cunoscuta sub numele “ One Belt , One Road” ( lansata in 2013 ) .  Catre 2015, China dobandise o asemenea forta economica , capabila sa fie tradusa in termeni militari , mai ales in noile spatii de infruntare – cibernetic si cosmic- incat a devenit in mod evident un concurent serios la hegemonie globala detasandu-se ca un competitor ( sau considerat astfel la Washington si nu numai )  la inlocuirea Pax Americana datand de aproape un secol. Administratia Trump, instalata in 2017 ( ianuarie ) a socotit a fi fiind principala sa misiune de a reface prestigiul puterii americane amenintate ( a castigat sufragiul national  cu lozinca ‘ Make America Great Again’ ) , iar primejdia unei coliziuni razboinice a crescut exponential. Vechea teorie a “capcanei lui Tucidide” a reaparut in exegezele analistilor privind evolutia sistemica globala, iar politicienii  marilor puteri s-au acomodat curand acestei noi realitati a infruntarii de putere  .
 Declansarea pandemiei COVID-18 la inceputul anului 2020 a pus o surdina  temerii declansarii unei  confruntari militare globale intre cele doua singure superputeri SUA si China, preocupate ambele sa stavileasca pandemia. China a probat o rezilienta remarcabila si a reusit sa pastreze o  crestere economica inalta in comparatie cu  ceilalti mari actori, situatie care este si azi evidenta. Mai mult decat  atat, in analizele sistemice ale instituiilor si politicienilor de varf  din lume a inceput sa circule tot mai mult teza ca modelul chinez de dezvoltare economic-sociala are o atractivitate sporita si tinde sa inlocuiasca modelul occidental, iar competita a fost definita la nivel planetar ca o confruntare intre democratie si autoritarism in perimetrul unui Razboi Rece 2.0. 
Marii actori ai planetei au inceput sa se acomodeze cu aceasta noua situatie, s-au produs si au loc realinieri sistemice, care vor contura lumea de maine. Rusia si China sunt cvasi -aliati  , definind o Eurasie dominata  de cuplul chino-rus de putere,  pas necesar,  potrivit geopoliticii traditionale,   catre suprematie sistemica globala. Uniunea Europeana, ezitand intre transatlantism si eurasianism , are dificultatile usor de dedus din aceasta indecizie  fiind sub presiunea unei Americi care a facut déjà de aproape un deceniu pivotul geopolitic  dinspre Europa spre Asia , dar si sub presiunea unei Chine tot mai puternice economic. Iar vecinatatea imediata a UE cu Rusia  o proiecteaza pe aceasta di n urma caostila celei dintai din cauza  de situatia din Ucraina si din Europa de Est fost comunista  atrase , in grade diferite insa , de modelul normativ al  Bruxelles-ului.

‘Prosperitatea comuna’- noua mare strategie a Chinei , care trebuie sa dea roade pana in 2035
 
          In pofida acestui tablou impresionat al Regatului de Mijloc in varianta contemporana, China vadeste si  slabiciuni care trebuie adresate pentru a nu risca o catastrofa  pe care o crestere economica atat de dinamica, rapida  si victorioasa o poate prelimina daca nu este stapanita prin cele mai diverse mijloace si strategii .
          Mai intai, este vorba de distributia bogatiei nationale create in aceste decenii care este inegala si cu mari consecinte posibile de ordin social. Astfel, 31 la suta din PIB-ul Chinei este detinut de 1 la suta din populatie, restul revenind celor 99 la suta. De mentionat ca aceasta cifra a crescut in ultimele doua decenii  cu o viteza impresionanta, , in 2000 doar 21 la suta din bogatia nationala fiind detinuta  de acel 1 la suta al  marilor imbogatiti.[1]  Ca termen de comparatie, acelasi raport este de 35 la suta din bogatia SUA detinuta de 1 la suta din populatie. Mai impresionanta este insa situatia miliardarilor din cele doua mari state. In lumea intreaga se afla 3288 miliardari ( situatie din martie 2021 ) .  In China se afla 1054 de miliardari, intre care 259 aparuti in perioada pandemiei Covid 19, in timp ce in SUA sunt 696 astfel de superbogati  , doar  70   fiind aparuti in lunile uriasei recesiuni economice ocazionate de lockdown-urile pandemice . [2] Beijingul este azi orasul  cel mai ‘populat ‘ cu  miliardari din lume , numarul lor fiind de 145 ( Shanghai avand 113 )  , sase din primele zece orase din lume cu o mare  concentratie de superbogati fiind in China .[3]
          Aceasta polarizare extraordinara  a bogatiei determinta de o sustinuta crestere economica nu putea sa nu dea de gandit conducerii comuniste din China. Deja in luarile de pozitie oficiale cu ocazia celebrarii unui secol de la infiintarea Partidului Comunist Chinez in 2021 , cu deosebire in raportul prezentat de presedintele Xi  Jinpin a inceput sa fie utilizata sintagma ‘ common prosperity” ( prosperitate egala /comuna ) , cu trimitere la o redistributie a bogatiei nationale astfel incat sa fie asigurata stabilitatea sociala si sa fie evitate consecintele negative ale acestei discrepante  . Cu circa o luna in urma, la 17 august, Xi Jinpin a prezidat o reuniune ( cea de a zecea ) a unui comitet  financiar-economic   “ pentru a studia   promovarea solida a prosperitatii egale, prevenirea si solutionarea   unor chestiuni majore de risc financiar si a asigura stabilitatea financiara si dezvoltarea “. Conform comunicatului agentiei oficiale de presa chineze  difuzat dupa aceasta reuniune , in cadrul ei  “ s- a subliniat că, după reformă și deschidere, partidul nostru a rezumat în profunzime atât experiența istorică pozitivă ,cât și negativă, afirmand  că sărăcia nu este socialism, ca demantelarea   sistemului  tradițional a permis unor oameni și unor regiuni să se îmbogățească mai întâi și a promovat eliberarea și dezvoltarea forțelor sociale de producție.”   In consecinta,  s-a asumat  ca strategie de viitor  „realizarea treptată a prosperității comune pentru toți oamenii , adoptarea unor  măsuri eficiente pentru a proteja și îmbunătăți mijloacele de trai ale oamenilor, a câștiga lupta împotriva sărăciei, a construi o societate bogată în mod general și să creeze condiții bune pentru promovarea prosperității comune”.  Este afirmat ca,  o data cu intrarea in al doilea secol de existenta a partidului comunist ,  este necesara   „promovarea prosperității comune a tuturor oamenilor ca punct focal pentru bunastarea  lor  și  să consolideze  pe termen lung  a partidului  ca baza a guvernării” .[4]
          Asadar, conform cutumelor comuniste, a fost stabilit un tel strategic ( ‚punct focal’)  designat prin „prosperitatea comuna” a tuturor  si consolidarea rolului conducator al partidului. Ceea ce se  afirma astfel implicit este faptul ca ‚prosperitatea comuna’ este necesara pentru ca altminteri- adica adancirea polarizarii sociale- pune in primejdie existenta partidului comunist ca baza a guvernarii.  Pentru a relua comentariul unui cititor al cotidianului  New York Times  si cunoscator ( se pare )  al realitatilor chineze de azi :„În timp ce își intareste  controlul asupra întregii țări - de la cultură la economie-, conducerea de la Beijing este conștientă de rolul important pe care îl joacă corporațiile private în tranziția țării spre a deveni cea mai mare economie din lume. Sectorul privat este forța motrice a creșterii Chinei în ultimele decenii, reprezentând peste 80% din ocuparea forței de muncă urbane și exporturi. După ce a dat economiei de piață frâu liber timp de ani de zile, Beijingul a început recent să preseze  corporațiile private, în principal pe cele conduse de magnati care intră în politică, în timp ce-i conciliaza  pe antreprenorii care se tem de un viitor incert. În timp ce conducerea este profund îngrijorată de inegalitatea în creștere a veniturilor și decalajul in bogăție, care ar putea declanșa tulburări sociale, dorește, de asemenea, să împiedice miliardarii să devină o forță la fel de puternică precum chaebol-ul administrat de o familie care domină economia Coreei de Sud și multe aspecte ale politicii sale”.[5]
          Strategia adoptata  in aceasta privinta nu este o inventie chineza. In Occident, economisti de marca si influenta notabila  in cercurile politice ale principalelor tari dezvoltate au evidentiat ca prapastia  tot mai adanca  intre bogati si saraci  este o reteta sigura pentru tensiuni sociale si politice . Acum cativa ani,  de pilda, in SUA miscarea contestatara  „noi suntem cei  99 la suta” s-a dezvoltat in marile orase americane ( in Israel, miscarea s-a numit a „corturilor’ , data fiind forma de manifestare )   impunand astfel pe agenda politica o serie de revendicari in masura sa atenueze impactul negativ al acestei prapastii in posesia bogatiei . Multe dintre ele sunt azi pe agenda de guvernare a Partidului Democrat, unde in aceasta privinta se manifesta influenta ideilor challenger-ilor la Joe Biden la trecuta conventie pentru desemnarea candidatului la prezidentie , anume  Bernie Sanders sau Elisabeth Warren .
                
14 septembrie 2021