EUROPA DE EST: ‘ORIENTUL MIJLOCIU’ AL EUROPEI | publicatii - Politica La Est
c2g9yjkwztc1nte4odgzmjc4mtm1y2exywu2mwixmze0ymm.thumb_.jpg

EUROPA DE EST: ‘ORIENTUL MIJLOCIU’ AL EUROPEI

- partea a doua -
                                                                                                   Mihail E. Ionescu
 
 
              In Europa de Est evolutiile geopolitice  în curs  au început să se schimbe încă din 2008.  Punctul de inflexiune a fost ”războiul de cinci zile” din Georgia. Aici Rusia si-a spus decisiv cuvântul in ce privește lărgirea spre Est  a NATO, afirmând militar că se va împotrivi oricărui nou pas al acestei organizații  in fostul spatiu sovietic. Este greu de evaluat daca , in acel moment, când la sfârșitul războiului Rusia s-ar fi aplicat  un nou tratat de securitate european ( propus  în  septembrie 2008 prin presedintele D.  Medvedev ), înaintând si un proiect al acestuia, iar  propunerea ar fi fost  acceptată  de  Vest, lucrurile ar fi luat o altă turnura in Estul Europei.
            Propunerea Medvedev a fost ingropata cu anii intr-un sistem de negociere la Viena, astfel că in regiune s-au substanțiat  evolutii către conflict Est-Vest. In 2009 , la propunerea Suediei și Poloniei ( Varșovia ulterior a negat acest lucru ) a fost lansat formatul numit  Parteneriatul Estic, inițial cuprinzând doar statele UE limitrofe fostului spațiu sovietic, apoi, la propunerea Germaniei, extins la intreaga Uniune Europeană. Parteneriatul Estic îsi propunea să  ”europenizeze”  statele post-sovietice acum independente, prin formule sofisticate de acorduri relative la  transformari interne obligatorii ( conditionalități)  pentru a atinge stadiul de aderare  la  UE.
            Pe de altă parte, NATO a schimbat in 2009 țelul de extensie catre Est  punând accentul programatic pe întărirea parteneriatelor, lucru stipulat expres în ”conceptul strategic” asumat în 2010 . În același an, dupa cum se stie, s-a incheiat un nou tratat in domeniul armamentelor strategice intre SUA si Rusia- Noul START sau START- 3- prin care cele doua state stabileau o balanța de forțe convenabilă si deopotrivă verificabilă la fața locului ( aprilie 2010 ). Ambii semnatari legau respectarea tratatului încheiat de o rezerva care făcea referința la amenințarea sistemului antirachetă global al SUA ( Rusia ) si de posibilitatea dezvoltării acestuia potrivit intereselor proprii ( SUA).
            Evolutia Parteneriatului Estic a ajuns la un punct nevralgic in 2013-2014, cand acordul final al unuii stat post-sovietic de a se angaja pe calea aderarii la UE a arătat semnificativa opoziție a Moscovei la formula europeana. Cadența întelegerilor  cu statele post-sovietice din formatul  Parteneriatului Esti stabilea ca punct final – premergator aderarii – incheierea unui acord comprehensiv comercial al UE cu statul in cauză ( DCFTA- Deep and Comprehesive Free Trade Agreement ) si a unui acord de asociere [1].  Trebuie menționat in acest context ca , in cancelaria diplomatică a  Rusiei  a fost vehiculata, în acei ani , ideea unei înțeleri intre Rusia si UE referitoare la o împărțire a rolurilor in aceste state post-sovietice. Anume ca ele să  evolueze intern pe calea ” europenizarii ” ( așadar conform ”criteriilor Copenhaga” aplicate tutror asipranților la aderare ), dar chestiunea securității lor externe să depindă exclusiv de Rusia. Ceea ce în traducere exactă însemna un condominium hegemonic asupra acestor subiecți  ai relațiilor internaționale . Acest fapt o dată implementat, el era neaparat o negare a independenței depline a statelor în cauză. Bineînțeles ca UE a refuzat , dar afirmarea Rusiei ca stat ”protector” al fostelor republici componente ale URSS ( mai puțin țările baltice ) a fost evidentă. 
            Punctul critic in relația dintre Rusia si UE/ NATO a fost atins în toamna-iarna anului 2013, cand Ucraina, care anterior declarase ca va semna acordurile finale  in cauză, angajându-se așadar decisiv pe drumul catre calitatea deplin  de membru al UE, in ultima clipă a  refuzat- prin președintele Ianukovici- sa o facă. Imediat la Kiev au izbucnit proteste , îndreptate clar împotriva Rusiei si orientarii presedintelui socotit pro-rus- ceea ce era adevarat- , care au luat o amploare amenințatoare transformându-se intr- o contestație armată a puterii legitim alese ( cunoscută ca  Euro-Maidan , dupa numele pieței centrale din Kiev unde s-au masat manifestanții ) .
            Evenimentele care au urmat sunt știute  de cei care au urmarit atent evoluțiile din zona est-europeana in acele luni. Presedintele ales  Ianukovici, practic asediat prin Euro-Maidanul dezvoltat de partida pro-europeană din Ucraina, a recurs la represiune, iar o dată cu luptele de stradă  intervenite , a decis sa fuga in Rusia ( sau , dupa narațiunea rusă, a fost extras de Moscova datorita primejdiei in care se afla ). Puterea la Kiev a fost luată de partida pro-europeană.
             În contextul in care avea loc schimbarea de putere la Kiev, Crimeea, regiune autonomă a Ucrainei ,  unde  fusesera inchiriate Rusiei baze navale la Marea Neagră  pana in 2044 , a fost anexată in  urma unui referendum ilegal, potrivit constitutiei ucrainene. Concomitent, prin destabilizarea estului Ucrainei, Rusia  a instrumentat auto-proclamarea unui numar de trei republici  in zona etnică rusă ( ulterior au rămas doua, Lugansk si Donbass ) care au rupt legăturile cu Kievul. Sprijinul Rusiei pentru aceasta secesiune provocata chiar de ea a fost motivat prin cucerirea puterii la Kiev- potrivit naratiunii rusești- de catre o grupare politică de tip fascist. Războiul intre cele doua mari state slave a fost gata sa izbucnească , el fiind evitat prin interventia presedintelui  SUA, Barak Obama, care a avertizat pe noul premier al guvernului de la Kiev ca nu va sprijini o asemenea evoluție.
            Situația extrem de gravă din Estul Europei in primăvara anului 2014  a fost treptat calmată, in realitate `înghețată ` , dupa cateva mii de morti in luptele inițiale, prin intermediul a două seturi de măsuri întreprinse  in plan internațional. Cel dintâi set de măsuri a vizat constituirea unui dispozitiv  NATO de descurajare la flancul estic, intre Marea Baltică si Marea Neagră, pentru a „ controla ” din vreme actiunile agresive ale Rusiei. Cel de al doilea set s-a referit la efortul diplomatic  de a media acest conflict dintre Rusia si Ucraina pe problema Crimeii si a Donbas-ului prin intermediul unui format numit ”Normandia”. In acel an, 2014, se împlineau 70 de ani de la debarcarea aliată din Normandia ( operatia aliata numită codificat ” Overlord”, lansată la 6 iunie 1944 ) , care a grabit falimentul militar al Reichului condus de Hitler , iar cu aceasta ocazie Rusia, prin presedintele V. Putin,  a fost prezenta la festivitatile desfasurate.

Intalnirea celor trei- Merkel, Poroșenko si Putin, la festivitatile comemorative din Normandia- iunie 2014
 
              Cu ocazia acestor festivitati commemorative ale unei  operatii militare victorioase  a celui de al Doilea Razboi Mondial, a avut loc si o convorbire mijlocita de cancelarul german, A. Merkel, intre presedintele Putin si presedintele nou ales al Ucrainei, P. Poroșenko. Ținta întâlnirii a fost de-escaladarea conflictului din Ucraina care dobândea dimensiunile unui veritabil razboi cu repercusiuni sistemice nebănuite. A fost convenit formatul diplomatic de gestionare a acestei de-escaladari, eventual de incheiere pasnica a diferendelor intre Kiev si Moscova, format din presedintii Frantei, Rusiei, Ucrainei si cancelarul Germaniei, asadar intregul dosar fiind mentinut intr-un cadru european strict.
            Ce a urmat- acordurile Minsk-1 si Minsk -2 din septembrie 2014, respecrtiv februarie 2015, semnate in cadrul formatului Normandia- nu a putut să soluționeze conflictul din Ucraina , practic un război ” înghețat ” care continua si azi, fiind cel mai insemnat si mai primejdios prin consecințe impredictibile din Europa de Est. Dar evolutiile de atunci din 2014-2015  au avut o insemnatate sistemica cu totul remarcabila. In naratiunea rusa- sintetizata de expertul Fedor  Lukianov recent – este mentionat ca astfel a fost abandonata de catre Rusia o mare strategie urmarita de la sfarsitul Razboiului Rece si pana in 2014-15 privind relatiile cu Uniunea Europeana. In cuvintele expertului rus evoluția relațiilor dintre UE si Rusia in perioada post-Război Rece a fost astfel :
În 1992 erau 12 state în UE, apoi numeroase  altele  au putut să  adere direct, astfel că ,  la vârf,  în 2015, erau 28. Restului li s-a atribuit rolul de participanți diferiți afiliați ai Europei Mari/state partenere , cum erau cele din Parteneriatul estic, cum a fost și Romania intre 200 și 2007 -n.n./. Nimic altceva nu a fost sugerat.
            Rusia nu s-a gândit niciodată să fie un  candidat obișnuit pentru aderare. Dar s-a presupus că transformarea sa post-comunistă va urma modelul european  și, în cele din urmă, va face țara cât mai compatibilă cu UE, care constituie o anumită comunitate (totuși, niciodată descrisă cu precizie) . Multă vreme (aproape până la sfârșitul anilor 2000) Moscova a fost de acord cu această perspectivă și chiar după aceea a încercat să o adapteze cumva la divergența din ce în ce mai evidentă cu Uniunea Europeană. De aici și dialogul politic intens la cel mai înalt nivel (până în 2014), pe care UE nu-l  avea cu nimeni altcineva. Partea rusă a insistat odată că Moscova și Bruxelles au nevoie de două summituri pe an, deși UE  de obicei organiza doar unul  chiar și cu cei mai importanți parteneri.
             Toate acestea  s-au bazat pe faptul că integrarea europeană ca formă de organizare a spațiului politic european nu are concurenți. În plus ,  succesul integrării  în Europa de Vest însăși  se încadra în mod ideal în schema ordinii mondiale liberale care a triumfat după Războiul Rece.
Lipsa traditonală a potențialului de putere a Europei și dependența de alte instrumente  (în primul rând de extinderea normativă și condiționalitatățile, adică obligarea  partenerilor de a-și schimba practicile în schimbul admiterii la privilegiile /integrării/ ) au fost prezentate ca o conformitate maximă cu principiile liberale.
               Evoluția relațiilor Rusia-UE, de la o zorii  speranței la începutul anilor 1990 până la apusul  disperat din anii 2010, este poate cel mai instructiv capitol din istoria transformării globale post-Războiul Rece. De când ideea unei comunități formalizate între Rusia și Europa a încetat să mai fie relevantă (nu au existat pași practici în această direcție încă din a doua jumătate a anilor 2000), principiile originale și-au pierdut sensul.[2]
            În narațiunea  expertului F. Lukianov, ceea ce s-a intâmplat luna trecută, in februarie 2021,  la Moscova, cu ocazia vizitei lui J. Borrell, ministrul de Externe al UE , modul in care  omologul său rus l-a tratat semnifică nici mai mult , nici mai putin decat o schimbare de mare magnitudine in orientarea externa a Rusiei in perioada post-Razboi Rece. Asadar, cea dintai dupa schimbarea intervenită , după evenimentele din Ucraina din 2014, a proiectului Marii Europe, care a mai supraviețuit miraculos doar  prin ”formatul Normandia” de negociere   .   Anume abandonarea definitivă a orientării pro-europene si a perspectivei unei Mari Europe de la Lisabona la Vladivostok, dar  si asumarea unei noi atitudini , acum deschis comunicate, fata de UE. De ostilitate in cel mai rău caz, de indiferență in cel mai bun scenariu. Dar, in mod evident, Rusia s-a îmbarcat într-o politica de relații bilaterale cu statele UE , ocolind Bruxelles-ul.
            Pentru a-l mai cita o data pe Lukianov: ” Dialogul politic dintre Rusia și Uniunea Europeană este o rămășiță a perioadei trecute. Revenirea la el este imposibilă, pentru că totul s-a schimbat: Rusia, Europa, Occidentul, lumea. Pentru a rezuma aceste transformări  pe scurt: ordinea mondială liberală s-a încheiat. Tot ce este consolidat pe propriile baze interne va incerca  să minimizeze orice impact din exterior și să folosească  circumstanțele externe pentru a rezolva problemele interne.
             Acest lucru se aplică tuturor, fără excepție, Rusia fiind un exemplu viu. În contextul unei tranziții politice clar începute și a unei imagini socio-politice deloc clare, chiar și cel mai mic indiciu de interferență externă va fi suprimat cu hotărâre. Ceea ce putem spune despre încercările de presiune directă pe care le face UE/ autorul refera direct la cazul Navalny-n.n./”.[3]
              Fără a comenta mai mult această opinie a unui expert apropiat Kremlinului, mentionăm ca in acest momemnt istoric UE are doua necunoscute geopolitice la extremitățile sale de Vest si de Est: Marea Britanie si Rusia. Dacă in  ce priveste UK , lucrurile pot evalua satisfăcător in cadrul relației transatlantice și NATO , relativ la Rusia , angajată in războiul din  Ucraina si  ”descurajată” de un dispozitiv NATO la frontierele sale europene , dar cu un parteneriat economic si militar solid cu China , lucrurile sunt mai putin clare si cu atât mai amenințătoare.
                O coincidenta este evaluarea facuta aproape concomitent la Moscova si Washington . Ne aflam intr-un ” punct de inflexiune istorică ”. La Moscova este vorba de sfârșitul ordinei liberale si nevoia identificării unei alt asezământ global . La Washington este vorba de a forja o alianța a democrațiilor pentru a se opune autocratiei si hegemoniei Chinei si Rusiei.
            Dar este oare completă  această narațiune rusă de dată recenta ?        
 
            Evolutii in dosarul North Stream-2 :relevanțe geopolitice
 
            Ceea ce se intampla acum in legatură cu dosarul   North Stream 2 si incăpățânarea Germaniei de a termina construcția acestei conducte  de gaz pare să spună cu totul altceva.  Cazul Navalny , care a stresat enorm relatiile Rusiei cu UE, indeosebi Germania, nu a reușit , in pofida unui ‚balet’ al declarațiilor unor oficiali germani, chiar ale ministrului de Externe, sa stopeze acest proiect uriaș cu însemnatate geopolitică pentru unele state est-europene . SUA au avertizat repetat-  iar in timpul precendentei administrații a utilizat chiar sancțiuni economice împotriva companiilor implicate in  construcția  conductei obținând unele efecte - că finalizarea North Stream -2 nu este dezirabilă.
            Însemnatatea geopolitică a conductei nu mai trebuie demonstrată. North Stream-2 , in mod practic, ocolește Europa de Est , stabilind o legatură economică specială a Rusiei cu Germania de un volum si consecinte incă necunoscute integral pentru această regiune continentală. Aceste considerente au facut ca țări precum Ucraina, statele baltice și Polonia să protesteze puternic împotriva finalizarii ei, argumentând că astfel- pe lângă faptul ca pierd financiar foarte mult prin taxele de tranzit- se accentuează dependența regiunii de gazul rusesc gestionat astfel  in comun cu Germania. Riscul major luat in calcul de statele protestatare este că , prin aceasta privilegiere a relatiei economice ruso-germane, partea de Vest a UE devine tot mai insensibilă la amenințarea ruseasca de ordin geopolitic la adresa Europei de Est, ceea ce ar facilita  o abandonare a acesteia la voința Moscovei. Gestionarea ruso-germană a gazului rusesc pentru Europa Centrală si de Est este socotită o provocare geopolitcă de magnitudine , in special la flancul nordic al regiunii .

'Nord Stream 2 – angajat, funcțional , sigur ”. Safe.' -afiș in Lubmin,  Germania,octombrie   2020.
 
            Soarta acestui proiect economic a devenit nu doar o chestiune de negociere intre SUA si Germania, fiind in strânsă legătură cu viitorul relației transatlantice, dar si de tensiune  între actuala administrație democrată de la Washington si opoziția republicană[4]. Deja cercurile de afaceri germane si-au afirmat vointa de a completa acest proiect, ceea ce a pus administrația Biden in situația de a căuta soluții la întregul dosar. O ințiativă a republicanilor din Congres la 5 martie a.c. arată ca la Washington se bănuie că administrația, dornică sa repare cât mai rapid legatura SUA-Germania , duce in secret negocieri cu Berlinul , care  ar implica  , in  schimbul finalizarii conductei, ca Germania sa asigure ca Ucraina va primi substantiale drepturi de tranzit, concomitent cu investiții germane masive  in infrastructura energetica a  UE. Este ceea ce analistul american W. Pifer numeste soluția pentru intregul dosar:” O astfel de înțelegere oferă un win-win-win : Kievul ar putea să-și asigure un plus necesar în venituri la bugetul său de stat, în timp ce Washingtonul și Berlinul elimină un obstacol din agenda lor bilaterală[5]
            Nu se știe care va fi rezultatul acestei dezbateri  în sânul establishment-ului politic American. Este însă de bănuit că dosarul conductei   fie va fi parte a unei înțelegeri politice mai mari a Vestului cu Rusia – cum sugereaza  unul din analiștii citati[6]- , fie a unui acord intre SUA si Germania care, pe fundalul unei apropieri transatlantic strânse , va  facilita finalizarea conductei. La 9 martie a.c. intr-o luare de pozitie față de relațiile transatlantice, ministrul de Externe german, Heiko Maas,  a chemat la o ințelegere germano-americană privind aplicarea în comun de sancțiuni economice fața de China și Rusia , fără a menționa insă deloc dosarul North Stream-2. In schimb, el a reiterat adeziunea Berlinului la politica transatlantică, spunând ca ”Germania este de partea voastra ” cu referire la strategia  anunțată de presedintele Biden  la ”Munchen Security Conference” din februarie 2021 sintetizata in formula  ” America a revenit ( America is back )”.[7]
 
 
                                   VACCINUL  COVID-19: FAȚETA GEOPOLITICĂ
                                  
            Dincolo de aceste evoluții diplomatice dificil de prognozat  , pentru că au loc în spatele ușilor inchise, se fac vizibile anumite ”mișcări ”  in Europa de Est , care depășesc în însemnătate simpla acomodare la realități imediate și țintesc orizonturi mai indepărtate.
            La prima vedere, apetența unor state est-europene fața de vaccinurile rus si chinez in ultimele săptămâni, ar învedera încercarea acestor state de a face față cu succes crizei intervenite in campania proprie de vaccinare. La mijloc se află neputința Uniunii Europene , mai précis a Comisiei, de  a gestiona așa cum s-a angajat , vaccinarea până în luna octombrie 2021 a circa 70 la sută din populatia UE si a realiza astfel ieșirea atât de aștetptată din criza pandemică Covid-19. Contractele încheiate de Comisie cu firmele producătoare asigurau îndeplinirea acestui plan ambițios la momentul semnării lor, adică in ultimele luni ale anului 2020. Doar că implementarea lor s-a vadit mult mai dificilă mai ales din considerente geopolitice, după opinia noastră.
            Fără a intra in amanuntele acestei orientări a unor state est-europene ( care in fapt au dat tonul in această direcție, pentru că acum sunt urmate si detari din Vestul continentului ) , trebuie spus ca s-a vizibilizat faptul ca statele est-europene ale UE , care traditional au avut relatii mai bune cu Rusia au fost cele dintâi care au recurs la vaccinul rusesec Sputnik-V , adaugând  apoi  solicitari ale celui chinezesc ( Sinfarm ). Se cuvin menționate doua lucruri pentru a întelege adecvat aceasta ” geopolitica” a vaccinului care se dezvolta in prezent. Mai întâi, faptul evident ca principalii producatori – deci furnizori pentru UE- sunt gigantii industriei farma din SUA si Marea Britanie, chiar dacă unele din  capacitățile de productie ale acestora se afla pe teritoriul UE. În al doilea rand, este important de subliniat ca , aflată in căutarea unei soluții adecvate pentru a sfârși criza vizibila din luna februarie in legatura cu furnizarea cantităților contractate, UE a permis statelor membre sa contracteze pe cont prorpiu si cu legitimare interna, vaccinuri din alte state non-UE.
 Ungaria a fost între primele state UE care au recurs la această  deschidere . Budapesta a apelat la vaccinul rusesc , precum si la cel chinezesc - premierul V. Orban chiar s-a vaccinat public cu Sinofarm - , apoi a fost randul Slovaciei  si al Cehiei – apel la cel rusesc si chinezesc- ,  iar Polonia a facut o comandă pentru Sinfarm . Austria s-a arătat deschisa pentru ambele vaccinuri non-UE, evidențiind o orientare care este  una dictată de considerente medicale- depășirea crizei in domeniu-, dar având a fi intepretată si in cheie geopolitică. Așa se explica déjà anumite consecințe ale orientării catre vaccinurile non-UE, atât in planul politic intern din unele dintre aceste state, deopotrivă cu unele reacții la nivelul UE. In Slovacia , de pildă, doua partide din arcul guvernamental au amenințat cu ieșirea din coaliție dacă se procedează la achiziționarea de vaccin rusesc, in timp ce in Cehia sunt proteste fața de intențiile afirmate public de achizitie de vaccin non-UE.

 
Cateva explicatii necesare. Intai de toate , accesul la vaccin cat mai curând are o valoare sanitară și economică precumpănitoare. Este vorba atât de securitatea de existență a comunitatii respective , dar și de declanșarea cât mai rapidă a acțiunii de recuperarea a economiei greu lovite de pandemie  . De altfel , aceste rațiuni stau la baza   obiectivului  asumat de UE de a vaccina circa 70 la sută din populație- aproape 300 de milioane de persoane- pana la sfârșitul lunii septembrie a.c.  In același timp, este evident ca fiecare stat caută sa maximizeze propria acțiune astfel încât sa fie capabil să lase în urmă cat mai curând pandemia. Tocmai datorită acestei evidențe, Comisia Europeana a considerat necesar, in condițiile in care au apărut deficiențe in dezvoltarea propriului program de vaccinare , sa recurgă la  diversificarea surselor de achiziționare a vaccinului necesar. Totodată, este iarăși interesanta actiunea recentă de intelegeri bilaterale cu Rusia de producere  proprie a vaccinului rusesc , cum este cazul  Italiei , dar anuntate si de alte state din Vest. Dar este un fapt iarăși limpede: toate aceste mișcari ale UE au avut și au loc pe fondul unei dispute a Comisiei Europene- extinsă acum si la unele state ( cum este cazul Italiei care a oprit exportul dozelor de vaccine AstraZeneca catre Australia invocând imperative interne în domeniu ) – cu UK pe tema acordului post-Brexit. Competitia pentru vaccinarea cât mai rapidă a propriei populatii s-a transformat într-o dispută , înca neîncheiată, intre Comisie si UK cu privire la situatia de la granița UE din Irlanda cu UK
                  Dar , diversificarea surselor de aprovizionare ca urmare a derulării inadecvate a programului general al Comisiei are si aspecte negative, aparent neintenționate dacă privim lucrurile fragmentar și izolat  . Numai că realitatea este mult mai complexă. Astfel, la recenta reuniune ” 17 plus 1 ” , formatul de colaborare cu China al tărilor din Europa de Est-  care déjà a practicat o ”destructurare  ” a UE din perspectiva Beijingului  – a vadit evident ca Beijingul priveste si in alt sens vanzarea viitoare a vaccinului  Covid-19 statelor din aceasta regiune . Desfasurata in format digital , reuniunea din  februarie 2021- la care , dintre  ” cei 17”,   șase  state nu au fost la nivelul statal cel mai inalt-  a asumat un  plan propus de China pentru următorii cinci ani. Conform acestuia,  importul Chinei din aceste 17 tări se va dubla, iar cooperarea in cadrul inițiativei se va dezvolta întâi de toate in domeniul sănătații ( achiziția de vaccin ) , fiind menționate desigur  si proiecte de resortul digitalizării , comerțului electronic   , turismului si sportului .
                  Dimensiunea geopolitica a achizitiei vaccinului nu poate fi pusa la indoiala, exportatorul fiind , in consecinta, beneficiar de perspectivă al unui statut cu atat mai privilegiat in relatiile bilaterale cu cât nevoia de achiziție este mai presantă. Or, acesta a fost si  motivul pentru care , mai ales din partea Frantei, s-au exprimat rezerve privind acest tip de diversificare a achiziției vaccinului Covid-19 , care slabește solidaritatea europeană și s-a chemat la construcția unei baze solide interne de realizare  a acestui produs atât de căutat azi.
                   Deocamdată să observăm doar că, in condițiile unei inadecvate politici in domeniu a UE s-au deschis căi nebănuite anterior pentru ca rivali geopolitici să se instaleze in Europa de Est, fragilizand  solidaritatea organizației UE si intărind orientările déjà incetățenite ale unor actori din regiune de eludare a politicilor comune . Dacă pentru Polonia, conform unei analize recente, participarea la acest format de relție cu China  in viitor este văzută  ca fiind ”îndoielnică[8], pentru altii- sunt citați Ungaria si Serbia- este o modalitate de diversificare a politicii externe si comerciale.  Ceea ce adâncește disparitatea de orientare in Europa de Est si deopotriva in ansamblul UE, fiind indiscutabil un rezultat geopolitic al unor  continui evoluții neuniforme la nivel regional.
                  Nu se poate deci nega că , in ansamblul Europei de Est, se identifică trenduri care vizibilizează anumite state în căutare de soluții favorabile geopolitic la  incidențe  si evoluții de evenimente neprevazute,   fără însă a fi pusă in  discuție  apartenența la UE si NATO. Această realitate este deopotrivă o consecință a divergențelor  intre marii actori sistemici privind relațiile reciproce- disputa SUA- Germania privind North Stream -2  sau autonomia strategică a UE; distanțarea ostilă a Rusiei de UE; divergențele intre UE si UK post-Brexit la frontiera irlandeză-, dar și volatilității strategice accentuate a regiunii in perioada actuală.
 
10 martie 2021
 
 
 
[1] Pentru amanunte si evolutia Parteneriatului Estic de la infiintare pana in 2016 vezi  National School of Political Studies and Public Administration – Center for East European and asian Studies, Eastern Partnership . A Civilian Security Perspective, edited by Mihail E. Ionescu, Bucharest, Military Publishing House, 2016
[2] Fedor Lukyanov,Разрыв» как благо. Почему России и Евросоюзу сейчас нечего терять- februarie 15, 2021- https://carnegie.ru/commentary/83872
 
 
[3] Ibidem
[4] Pentru dezbaterea americana privind NS-2 vezi Bartosz Bieliszczuk, Nord Stream 2 and the Biden Presidency, ”PISM Bulletin” No. 46,  04 mar 2021- https://pism.pl/file/13c87390-f90a-4a24-a681-dc15ecf28a96
 
[5] Alexandra Brzozowski  US Republicans warn Biden against Nord Stream 2 ‘backdoor deal’, March 9, 2021- https://www.euractiv.com/section/global-europe/news/us-republicans-warn-biden-against-nord-stream-2-backdoor-deal/
 
[6] Vezi Bartosz Bieliszczuk, op.cit.
[7] Alexandra Brzozowski  ,Germany wants common sanctions policy with the US, 10 March- https://www.euractiv.com/section/global-europe/news/germany-wants-common-sanctions-policy-with-the-us/
 
 
 
[8] Marcin Przychodniak, “17+1” Summit: The Crisis in China-Central Europe Cooperation, in ” PISM”, No. 13/2021, 10 February 2021 - https://www.pism.pl/publications/171_Summit_The_Crisis_in_ChinaCentral_Europe_Cooperation
 

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.