FENOMENUL MERKEL | publicatii - Politica La Est
m01.jpg

FENOMENUL MERKEL

Mihail E. Ionescu
 
         
            Este neindoielnic faptul ca strabatem o perioada fara precedent in era post-Razboi Rece, in care lumea intreaga este  pusa in fata unor decizii  foarte grele,  dar urgent de luat si gestionat. Pentru a da doar  doua exemple culese de la un diplomat francez cu largi state de serviciu in diverse tari  si un consecvent observator al relatiilor internationale ,  Gerard Arnaud ( fost ambasador al Frantei la ONU, in SUA si in Israel ) :  cel dintai exemplu refera la criza interna din SUA : “Trump a fost ales de o mișcare născută din preocupările multor americani privind  efectele globalizării și sentimentele de înstrăinare față de elite. Întrebarea este acum dacă noua administrație va putea răspunde nelinistilor lor. ”; secundul priveste Iranul : “Europenii au subliniat că denunțarea JCPOA ne-ar  întoarce la alternativa: ‘bombardarea Iranului sau o bombă iraniană’. Eșecul total al așa-numitei ‘presiuni maxime’ ne adduce  din ce în ce mai aproape de acest moment. Hai să reînviem  un JCPOA modificat  .” [1]
 
          Asadar, decizii extrem de dificil de luat si implementat, cu impact urias asupra evolutiei istorice. Ele reclama conducatori politici inzestrati cu o serie de calitati - de la responsabilitate si viziune, la moderatie si simt istoric, de la capacitate de analiza la inefabilul fabric al desprinderii esentialului unor procese istorice, de la modestie la daruire pentru comunitate - dar si hotarati sa isi asume un risc calculat . La asemenea lideri trebuie sa ne gandim acum, cand in Germania se produce o schimbare de leadership de mare impact nu doar pentru aceasta tara , dar si pentru Europa si intregul sistem international . Angela Merkel, castigatoare a alegerilor succesive din noiembrie 2005 si pana acum, a anuntat ca nu va mai candida la postul de lider al Partidului  Crestin Democrat si, in consecinta  nici la alegerile generale din septembrie acest an. U n titan al politicii mondiale paraseste deci in  cateva luni scena politica si va lasa cu siguranta un gol urias. Este datoria clasei politice germane sa umple cat mai rapid si eficient acest gol. 
 
             Sambata 16 ianuarie a fost  ales succesorul  lui Angela Merkel la sefia Partidului Crestin Democrat. Selectie initiala care este parte a unui process mai amplu de desemnare a candidatului CDU  la alegerile din septembrie , care vor  desemna  viitorul cancelar . Asadar un proces   decisiv pentru Europa si intreaga lume  in urmatoarea decada a istoriei.
 

ArminLaschet  , ministrul-presedinte al landului Renania de Nord-Westfalia , a castigat alegerile  ( desfasurate digital )  ca presedinte al PDC sambata 16 ianuarie 2021
 
          Chestiunea este cu atat mai importanta cu cat ne aflam intr-o lume in flux. Pe de o parte, asistam la o criza interna fara precedent istoric in ultima suta de ani - Watergate este o gluma din aceasta perspective - in SUA , care pare sa reflecte o accelerate tranzitie la varful sistemului global. Cu alte cuvinte ne indreptam rapid catre o abandonare a hegemoniei americanre ( Pax Americana ) si instalare treptata a celei chineze ori, cel putin pentru o perioada , a unui condominium americano-chinez in gestionarea afacerilor globale . Pe de alta parte, ceilalti jucatori sistemici de calibru, fie – in cazul Rusiei - isi ascund cu grija ‘cartile’ , dar nefiind  exclus sa intervina miscari neasteptate din partea Moscovei cu impact global, fie-  precum in cel al Chinei – sunt  imbarcati intr-o ofensiva globala ale carei tinte sunt nedeslusite pe deplin . Oare China urmareste hegemonia globala cu export al propriului model de conducere socio-politica si economica  oriunde - ca in  cazurile precedente de hegemonie in secolele XIX-XX- ori vroieste , pe masura traditiei Regatului de Mijloc, o lume multilateral gestionata , cu un organism central rezervat “celor mari’ . Intre aceste cazuri se situeaza insa un sir de alte state , al caror comportament si decizii au forta de a inrauri, general sau regional,  evolutia sistemica- de la Japonia sau UK  la Germania si Franta la Coreea de Sud si Nord  sau Iran.

          Cu Angela  Merkel la conducerea Germaniei , cu un binom germano-francez care a stiut sa stea ferm in centrul leadership-ului UE in cele doua decade precedente ,  Europa ‘celor 28’, acum ‘cei 27’ , dupa plecarea intempestiva a UK, Europa cu centrul la Bruxelles a stiut sa strabata cu minime pierderi mari crize care au tintit-o.  Este evident ca, din 2005  , cand a preluat conducerea Germaniei, Merkel a fost confruntata  cu o succesiune de crize ale caror dosare inchid intre copertile lor capitole  importante ale istoriei universale in intervalul 2005-2020 . Enumerarea acestor dosare da masura importantei  acestor  capitol de evolutie a lumii si Europei .

            Mai intai , inca  din 2007 s-au ivit primele semne ale crizei economico-financiare , desfasurata plenar pe parcursul a cel putin doi ani ( 2008-10) , socotita in epoca a fi fiind cea mai grava dupa cea a anilor ‘30 ai secolului trecut. Criza a obisnuit publicul european cu doua acronime care consemnau obstacolele  intalnite de UE in calea sa pentru solutionarea acestei calamitati sistemice : PIG - Portugalia, Islanda, Grecia – si PIGS- a adaugat la tarile  precedente Spania - dar ceea ce este de subliniat este ca nicio tara a UE nu a fost ferita de lovituri naprasnice financiar- economice. Mai putin Germania ( in mai mica masura Polonia ) , care avand la carma pe dna Merkel a jucat rolul de veritabil ‘depanator’ al statelor in criza din Europa. Desigur, acest lucru nu a fost usor, a insemnat programe de austeritate dure  in statele lovite ( inclusiv Romania ), deopotriva o aspra confruntare cu partizanii asa numitei “ quantitative easing” – practic aplicarea unui neo-keysenianism sui generis, care azi in pandemie a devenit manual economic pretutindeni , inclusive in UE -, dar Angela Merkel, mai degraba decat Banca de la Frankfurt , a fost aceea care a decis  ajutorul ( in special bail-out-uri de o mare duritate cu impact social puternic-  acordat statelor lovite puternic  si iesirea din criza. Germania a fost furnizorul fondurilor necesare pentru a evita o criza terminala a UE , iar aici dibacia cancelarului si ministrilor sai- inclusiv sau mai ales al celui de la Finante -a fost la inaltime, desi criticile nu au fost mai putin stridente atat in Europa , cat si in SUA.
 
          Concomitent crizei financiare - care a determinat si modificari de gestionare sistemica - vezi crearea lui G-20 , mai reprezentativ , mai omogen si mai potrivit actualei etape istorice decat G-7, uneori chiar depasind in eficienta ONU - a izucnit criza neo-imperiala a  Rusiei , nemultumita de avansul NATO spre granitele ei vestice. Replica Moscovei a fost , initial, ‘ razboiul de cinci zile “ din Georgia- august 2008- , care a modificat fundamental ceea ce pana atunci parea a fi o colaborare fireasca gen Est-Vest in perioada de sfarsit a Razboiului Rece. NATO a trebuit sa-si redimensioneze politica spre Est- noul concept strategic din 2010-, punand in asteptare  extinderea ,  iar UE a  lansat ( 2009)  Parteneriatul Estic destinat ‘europenizarii’ statelor independente din fosta URSS. In mai putin de doi ani UE  a fost  atrasa  de la est spre Sud- declansarea “Primaverii Arabe” , initial un dezghet democratic de amploare regionala, dar curand transformat intr-un ‘ inghet’ punctat de  conflicte fierbinti, precum Libia sau  Siria, nici azi sfarsite . Desi solicitata intens, cancelarul Merkel a evitat o implicare la Sud , mai ales ca alte provocari de magnitudine bateau la usa.

           Un dosar voluminous a fost cel al cresterii spectaculoase a Chinei si a rapsunsului la acest fenomen systemic fara precedent pe care l-a dat UE. Ceea ce la inceput a parut o dezvoltare dinamica a Chinei dupa accederea in WTO  ( World Trade Organization) in 2001 s-a transformat curand in uimire generalizata sistemic  in fata unei evolutii galopante a dragonului chinez in cresterea PIB-ului national , scoaterea din saracie a sute de milioane de oameni si, nu mai putin, in desenarea unor fenomene globale de neoprit. Este vorba  atat de delocalizarea din Vest ( Europa si SUA  ) in China- atractia fortei de munca ieftine nelimitata- a unor intregi ramuri de productie industrial-tehnologica , cu rezultate neasteptate , dar vizibile curand, cat si de o expansiune economica globala, care nu putea sa nu fie curand si politica si , sine qua non,  militara.  In ce priveste cel dintai fenomen mentionat  dezvoltarea lui a dus , pe de o parte, la o interdependenta economiei unor regiuni sau mari state cu  economia chineza– vezi Germania-, iar pe de alta parte a insemnat si export de tehnologie avansata in China ,  accelerand cresterea spectaculoasa a acesteia. Referitor la al doilea fenomen ,  iarasi consecintele au fost iesite din comun. China a devenit la orizontul anului 2013- cand a lansat marea sa strategie globala  One Belt One  Road – cea ma mare economie a lumii, in acelasi an fiind clar ca SUA este intrata pe o panta a declinului care nu putea fi oprti decat prin masuri decisive.

          In relatia cu China, Germania si, in consecinta, Uniunea Europeana au manifestat o prudenta socotita initial exagerata. In 2013 au inceput negocierile pentru un acord de investiti reciproce UE- China ( CAI ), iar perioada de incheiere a acestuia a fost stabilita la sfarsitul anului 2020. In acest fel, pe de o parte, putea deveni  vizibila , pe termen mediu si lunga, capabilitatea sistemica a Chinei, pe de alta parte era controlabil si comportamentul ei in privinta angajamentelor asumate. Fusese déjà observat de catre partenerii occidentali  ca , daca politica fusese asumat  in 2001 ca avansul economic chinezesc va determina Beijingul sa recurga  democratizare liberal , dar si la  deschiderea  propriei piete  investitiilor si produselor occidentale, aceasta prezumtie initiala  se vadea incorecta. Persistau in comportamantul chinezilor atat  utilizarea ilegala a licentelor occidentale- nerespectarea  reglementarilor ‘copy rights’-, dar si restrictii la patrunderea investiilor straine pe propria piata , precum si utilizarea ilegala a ajutoarelor de stat pentru intreprinderi si companiile  private. Aceasta si explica de ce Germania- expertii si politicienii- au trecut prin faza afirmarii interdependentei economice intre cei doi parteneri ( 2016-2017 ) , dar si a aceleia ulterioare de “rival sistemic”  ( 2018-9 ) . Este adevarat ca aceasta calificare a fost asumata la Berlin in momentul in care SUA si China se declansase si se desfasura  din plin razboi economic, lansat in 2018 de presedintele Trump, iar Germania a socotit ca este o datorie de aliat de a se afla pe aceeasi pozitie cu Washingtonul . In decembrie 2020, catre sfarsitul lunii , sub presiunea lui Merkel si Macron , acordul a fost incheiat, urmand sa parcurga procedurile legale de  ratificare ale fiecarei parti in lunile urmatoare.


Angela Merkel , acum trei ani, cu ceea ce parea atunci preferata ei la succesiune , actualul ministru al Apararii, Annegret Kramp-Karrenbauer
          Intre anii 2013- 2016 este perioada in care UE – in care Germania se detasa prin economia ei performanta – devine tinta a marilor puteri in reviriment neo-imperial , Rusia si Turcia. Astfel, in 2014 , dupa o indelungata perioada de tensiune interna se produce fenomenul aparitiei instrumentalizate de Moscova a unor mici state auto-proclamate independente in Estul Ucrainei, acest stat fiind la un pas de razboi cu Rusia o data cu anexarea  peninsulei Crimeea  ( martie 2014 , in consecinta unui referendum sub pavaza ‘omuletilor verzi’… neindentificati ). In pofida interventiei UE, care a mijlocit , prin ‘ formatul Normandia’ ( Germania, Franta, Rusia, Ucraina- la nivel de lideri ), doua intelegeri Minsk-1 si Minsk -2 ( 2014-sept. si , respective, 2015 febr.)  , intre Rusia si Ucraina nu este instalata pacea si amenintarea valvataiei belice intre cele doua mari state slave  in  estul UE ramane recurenta.
 A fost efortul binomului germano-francez  (Merkel- Hollande)  care a reusit totusi sa gestioneze acest dosar atat de complicat la forntiera estica a UE, timp in care cooperarea economica  cu Rusia a continuat, chiar prin mari si problematice proiecte, cum ar fi North Stream -2  de insemnatate geopolitica neindoielnica. Sub supravegherea  lui Merkel s-a dezvoltat fiind aproape de finalizare acest proiect care, in pofida protestelor unor state mari si puternice din Europa  ( Ucraina, Polonia ) , inclusiv a SUA, pare ca a asigurat , prin eforturi comune, ale celor doua state implicate , pacea la aceasta fatada estica continentala. 

                Turcia, care nu a putut sa-si atinga obiectivele  in cadrul “Primaverii arabe”, s-a imbarcat intr-o aventura paguboasa prin efectele ei  interne in Siria, unde o data cu lansarea Rusiei – dupa 50 de ani de absenta in Orientul Mijlociu- in sprijinul regimului Assad a devenit clar ca este contraproductiva. Cum s-a mai intamplat istoric, in cazul unor insuccese, state conduse autoritar  s-au lansat in alte actiuni de tip militar ‘ la toate azimuturile’ , ceea ce a pus in primejdie , intai de toate, Europa. In toamna anului 2015  Turcia a lansat circa un million de refugiati sirieni aflati  pe teritoriul ei  spre Europa- pe sleaul vechilor invazii militare otomane spre centrul Europei – ceea ce a creat cea mai grava criza in UE in decada a doua a noului mileniu. Daca decizia lui Merkel in gestionarea crizei- acceptarea acestor migranti in UE, deopotriva cu ‘haraciul’ platit la Ankara pentru mentinerea altor doua milioane de migranti sirieni aflati inca in Turcia, precum si cu stabilirea unor cote de imigrare  pentru statele componente- cu refuzuri spectaculoase ale unora dintre ele- a fost buna sau dimpotriva ramane de vazut in viitor. Oricum , Turcia a mai amenintat in anii scursi de atunci cu redeschiderea zagazurilor  in calea valurilor de migranti catre Europa, deopotriva cu lansarea in alte actiuni de tip reviriment neo-imperial. In Estul Marii Mediterane  , liderul turc Erdogan s-a desfasurat ( 1920)  o operatie de explorare a zacamintelor marine energetice care pune in primejdie ordinea teritoriala regional, iar in Libia a trimis de asemenea ajutoare militare in sprijinul guvernului de la Tripoli.  Franta a devenit ostila acestui activism, iar impreuna cu cancelarul Merkel a lansat o politica de ‘ cumintire’ a Turciei prin amenintarea cu sanctiuni economice , care vor veni curand asupra unei economii epuizate  daca Ankara nu sisteaza  acest impuls  neo-imperial. 

               Provocarea  cea mai dura a acestor ani a fost insa Brexit si - legat strans  de sprijinul acordat de SUA  in aceasta chestiune Londrei - prezidentia la Casa Alba a lui Donald Trump. Desigur, referendumul  Brexit ( iunie 2016 ) a avut loc inainte de instalaraea lui Trump la Casa Alba ( ianuarie 2017 ) , dar promisiunile facute imediat de acesta UK privind incheierea unui accord preferential de comert, precum si desele declaratii de sprijin venite de la Washington au fost foarte insemnate in tot ce s-a intamplat ulterior in UK in procesul despartirii de UE.

               ‘ Cei 28’  ai UE , insumand circa o treime  din PIB-ul global, s-au aflat in fata deciziei electoratului britanic, exprimata prin referendum de a parasi organizatia, ‘pentru a-si lua tara inapoi’  ( de sub ‘jugul’ Bruxelles-ului dominat de Germania ) cum a fost una din lozincile exprimarii populare.  In surdina s-au auzit in sanul clasei politice si opiniei publice britanice  si temeri privind o instalare a unei recurente dominatii a Reichului in Europa prin intermediul UE , in succesiunea cronologica istorica  fiind  cazul  Germaniei  lui Merkel ca  ‘al patrulea’ imperiu continental de aceasta natura ( cel istoric medieval distrus de Napoleon I, al doilea instalat in 1871 la Paris cu ocazia victoriei in razboiul cu Franta lui Napoleon al III-lea, iar al treilea – cel nazuit  de Hitler si prabusit in 1945 ) . 

             Merkel a cautat , cu influenta ei extraordinara asupra afacerilor europene,  sa faca un  management performant acestei provocari ample anglo-saxone. Pe de o parte, Trump era devorat de idéea de a restabili puterea in declin a SUA si vroia ascultare deplina din partea aliatilor. Pe de alta parte, pentru a obtine acest lucru s-a lansat intr-o serie de initiative fata de Europa-  initiala retinere de a recunoaste validitatea art 5 din tratatul de la Washington; 2 la suta din PIB annual  din partea fiecarui aliat NATO   pentru securitate si aparare, ce referire indirecta la Germania ; amenintari cu sanctiuni  pentru finalizarea North Stream -2 sau retragerea de trupe din Germania; - care au determinat  riposte in  diverse  forme.

             Nu era putin lucru sa recurgi la astfel de riposte  , dar nici nu putea fi trecut cu vederea ,  pentru ca pentru prima data dupa 1945  Europa s-a aflat in fata unei  neasteptate ostilitati a SUA conduse de Trump ce afecta nemijlocit  legatura transatlantica. Negocierile UE_UK pe dosarul  Brexit s-au desfasurat pe fondul unor successive crize guvernamentale britanice, care au slabit fara indoiala UK- inclusiv prin amenintarea cu secesiunea Scotiei si impredictibila evolutie a Irlandei de Nord-  , dar UE s-a abtinut sa amplifice aceasta tensiune interna, fiind consecventa principiilor sale fondatoare. Astfel ca, semnatura finala  pe Brexit – cu ‘acord’ - a avut loc in decembrie 2020, cand a fost sigur ca noua administratie Biden are drumul deschis in SUA, iar perspectiva unui tratat commercial  favorabil  UK-SUA se indeparteaza. Mai mult ,  lideri si experti europeni  au subliniat ca UK  trebuie sa ramana parte a politicii externe si de aparare a Bruxellesului, cu participare egala la toate discutiile in acest domeniu , fara insa a beneficia de vot  intr-un organism special care trebuie organizat .

              Pe de alta parte, UE a raspuns miscarilor impredictibile pe plan international ale administratiei Trump , fiind in continuare fidela acordului  nuclear cu Iranul din 2015, dar si tratatului privind incalzirea climatica, parasit de SUA. Adepta a multilateralismului, UE- sub influenta cuplului Merkel- Macron- a incheiat tratatului de investitii cu China in decembrie 2020, in pofida presiunii  echipei noului presedinte de a astepta instalarea oficiala a lui Biden.

          Succesiunea de crize schitata mai sus nu putea sa nu puna in primejdie unitatea UE. S- adaugat la acest pachet de crize si necesara dezbatere din interiorul UE referitoare la calea de urmat in viitor. Aici prersedintele Macron al Frantei s-a vadit un veritabil deschizator de drumuri, dar initiativele sale nu putea sa fie implementate ,  fara a primejdui si mai mult unitatea blocului european , fara sprijinul lui Angela Merkel. Asa s-a intamplat in cadrul mai ales orientarii de mare strategie luata in calcul de Macron privind “ autonomia strategica” a UE. Fara a fi o provocare la conceptual viabil al transatlanticismului  , ci mai degraba o formula de intarire a lui, acest concept care urmareste o UE globala, cu atribute ferme de jucator la egalitate cu ceilalti “ mari”  intr-o lume multilaterala . Se afirma si este real ca  “ autonomia strategica’ este o fortificare a legaturii transatlantice pe masura dorintelor SUA in acest scop.

16 ianuarie 2021- A. Lachet a fost ales successor al Angelei  Merkel la sefia Partidului Democrat- Crestin ( CDU )  , reprezentand “ continuitatea’ liniei cancelarului, dar la primul tur al alegerilor  a fost depasit de ultra-conservatorul Frederich  Mertz . In secunda fotgrafie rezultatele celui de al doilea tur digital  
          Criza cea mai recenta de care s-a izbit UE a fost si  cea mai dura in ceea ce priveste unitatea sa: pandemia globala COVID-19. Lovite puternic initial din perspectiva economica, statele europene au avut initial o reactie de tip izolare si inchidere a frontierelor, din care au revenit aproape imediat. Raspunsul comun la criza si biruirea ei au avut loc deopotriva sub presiunea vizionare a binomului Merkel- Macron, care a implementat chiar ceea ce parea cu cateva luni mai inainte o utopie.  Anume , crerarea unui fond comun de recuperare si rezilienta economica de circa 750 de miliarde de euro, din care circa 400 de miliarde granturi nerambursabile , pe care multi l-au catalogat drept ‘ Hamiltonian” , adica o mutualizare a datoriilor statelor componente. Cu alte cuvinte , un pas inainte catre consolidarea  unitatii UE  intr-un moment cand aceasta era amenintata cu dezagreagarea. In urmatorii 7 ani, adica pe durata actualului exercitiu financiar, “ cei 27” sunt  solidari intr-o actiune fara precedent de a absorbi criza pandemica  ( vezi strategia comuna a vaccinarii egale  , facultative si gratuite a tuturor cetatenilor statelor UE ) si consecintele sociale  ale acesteia, dar si reluarea cresterii economice pe baze sustenabile potrivit unei agende tintind lumea anilor 2050. O agenda care inseamna digitalizare , dar si protectia planetei in fata schimbarii climatice, precum si consolidarea statutului de actor global influent sistemic  al UE.

          In toate aceste decizii de gestionare a ultimelor provocari  la care UE a trebuit sa raspunda rolul cancelarului Merkel a fost extrem de important, s-ar putea spune decisiv ( in cazul recent al CAI- acordul de investii cu China incheiat la sfarsitul lui decembrie 2020- este afirmat deschis acest lucru in cercurile conducatoare germane, reflectand o realitate care dureaza de ani de zile  ).
 
          Schimbarea conducerii Germeniei in consecinta alegerilor din septembrie 2021poate evident sa aiba  consecinte majore in Uniunea Europeana  si in plan general sistemic . Un continuator al ‘liniei’ Merkel, chiar fara stilul acesteia cu care Europa si lumea sunt déjà obisnuite ,  ar face sistemul mai predictibil si ar da  siguranta de implementare a foii de parcurs a Uniunii Europene . O alta ‘linie’ politica  o data instalata in Germania dupa Merkel  – pentru ca jocul politic are impredictibilitatile sale, avand a se supune vointei electoratului - ar putea schimba , desigur nu imediat , atat orientarea Germaniei, cat si a UE si probabil si in interiorul acestei organizatii . Este cea mai mare primejdie cu care Europa s-ar putea confrunta din moment ce “fenomenul Merkel” va deveni, din septembrie 2021, istorie.  O data cu un expert al European Policy Center , credem ca  “ indiferent de cecrede despre Angela Merkel si daca a fost votata sau nu ( in cazul germanilor ), ea este un fenomen politic la nivel national si al Uniunii Europene. Ea lasa o mostenire ampla si succesorul ei va trebui sa aiba mari disponibilitati pentru a raspunde acesteia la Berlin, la Bruxelles si dincolo de aceste capitale. DAR: nimeni nu este de neinlocuit” .[2]
 
17 ianuarie 2021
 
[1]  https://twitter.com/GerardAraud/status/1350590068235378688-1:45 AM · Jan 17, 2021-“Trump has been elected by a movement born of many Americans’ concerns about the effects of globalization and feelings of alienation from the elites. The question is now whether the new administration will be able to respond to their anxieties”;
    ; https://twitter.com/GerardAraud/status/1350592948245815296-1:57 AM · Jan 17, 2021·“ The Europeans have been emphasizing that denouncing the JCPOA would bring us back to the alternative : ‘ bombing Iran or an Iranian bomb’. The total failure of the so-called ‘maximum pressure ‘ is dragging us closer and closer to this moment. Let’s revive an amended JCPOA”
 

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postati un comentariu