B A T A L I A P E N T R U E U R O P A - 2020 – 1 | publicatii - Politica La Est
945931264668604.jpg

B A T A L I A P E N T R U E U R O P A - 2020 – 1

O uriasa  infruntare geopolitica ‘imbracata’  in proiecte  economice  , ‘miscari’ politice  si razboaie
 
 
                                                                                                Mihail E. Ionescu
 
 
Este evident ca Europa ( UE ) este astazi  ‘pandita’ geopolitic . O demonstreaza acest lucru atat actiunile politice desfasurate de alte mari puteri extraeuropene ,  proiectele economice lansate de acestea in interiorul UE care se anunta sau chiar se reclama curand sau foarte curand infaptuite. Deopotriva, aceasta realitate a agresiunii geopolitice impotriva UE este demonstrata si de politicile/masurile de raspuns luate de organizatia europeana la diverse nivele. Pentru a circumscrie aceasta ‘panda’  de un gen aparte  la care este supusa UE, listam mai jos cateva intrebari  intrebari al caror raspuns trebuie identificat si prin unghi geopolitic :

De ce UK, care a semnat si ratificat tratatul de retragere din UE in ianuarie anul acesta, calca prevederi decisive ale lui, asumate international, si tergiverseaza ( refuza )  acum incheierea unui acord in consecinta vehiculand ideea  iesirii din UE fara un astfel de act ?
De ce   Washingtonul a invitat liderii  Serbiei si Kosovo pentru a incheia un acord , iar  presedintele sarb , A. Vucic , a fost aspru criticat la Moscova pentru acest pas ?
De ce  a decis Bulgaria sa utilizeze asistenta  SUA pentru constructia unui   al treilea reactor nuclear la Koszlodui , renuntand la o noua centrala nucleara negociata a fi construita cu Rusia   la Belene?
Care este semnificatia megaproiectelor  economice anuntate recent intre  Romania  si SUA privind reactorul de la Cernavoda si autostrada Constanta ( asdar si chestiunea portului )- Gdansk; dar al altora asemanatoare, in domeniul nuclear ,  in Polonia  ?
De ce a izbucnit acum cu o intensitate amenintatoare razboiul intre Azerbaidjan si Armenia “ inghetat” inca din 1992 ?
De ce  recent SUA a ridicat embargoul, vechi de decenii,  asupra vanzarilor de armament catre Republica Cipru ? 
De ce in lunile septembrie si octombrie 2020 , bombardiere americane care transporta incarcaturi nucleare- B-52 si B-1- au facut manevre militare in regiunea Marii Negre in vecinatatea Crimeii si in Marea Nordului, in apropierea Murmansk-ului, port unde se afla baza de asubmarine nucleare ruse ? 
De ce la sfarsitul lunii septembrie 2020, presedintele Frantei, E. Macron, a facut o vizita in  Lituania si Letonia- pe fondul tensiunilor interne din Belarus si al cazului otravirii opozantului rus A. Navalnai- si a sustinut public necesitatea unui dialog cu Rusia ?
De ce dosarul de ‘neconcordante’ dintre Turcia si Franta a atins nivelul retragerii ambasadorului francez la Ankara la 24 octombrie . pentru consultari’ ? Etc.

Ar fi inutil sa ne imaginam  ca in aceste ‘miscari’ politice, militare si economice    se are in vedere un fel de triumf al ‘ liberului schimb’ si reintoarcerea la globalizarea din  anii de inceput ai acestui mileniu- contractele  avantajoase oferite de mari puteri extraeuropene  statelor de la periferia estica a UE sau inca nemembre ale  acesteia - sau  ar fi  tentative diplomatice dezinteresate   de a impaca dusmani ireductibili – Kosovo si Serbia sau Turcia si Grecia .
 Asemenea  evenimente si evolutii istorice  au un vadit continut /argument geopolitic , iar tinta lor este UE, unitatea/ coeziunea  si politica a acesteia.Este practic vorba despre viitorul Europei.
 
Dupa cum, pentru a fi in aceeasi nota simplificatoare , ceea ce se intampla in alte areale de la frontierele externe ale UE-  in Belarus,unde destabilizarea statului independent cel mai apropiat de Rusia , cu care se afla chiar in uniune politica , se amplifica ; or in  acvatoriul Mediteranei  de Est- unde Franta nu  a ezitat sa trimita nave militare pentru a sublinia pozitia  UE in conflictul privind rezervele energetice subacvatice care opun Turcia si Grecia or Cipru ; or in Caucaz, unde brusc Armenia si Azerbaidjan se afla in razboi , iar  armistiii negociate cu concursul Rusiei sau SUA au fost calcate ;-   trebuie intelese in aceeasi cheie geopolitica ca si cele listate mai sus .
  1.  Ne aflam in era ‘ politicii de putere’
Prima decada a secolului XXI este numita in studiile academice , cel putin pana la declansarea crizei economic-financiare din  2008, ca fiind a globalizarii,  desemnand  astfel fenomenul unei extrordinare dezvoltari a comertului mondial si a unei retele globale in expansiune   la adapostul puterii militare a SUA ( unii experti mai numesc aceasta perioada a ‘ unipolarismului’ , adica dominatiei globale a Americii ). Unipolarismul , care unii il socot instalat sistemic in 1993-4, dupa prabusirea URSS, cand SUA au devenit ‘ natiunea indispensabila’  ( cum a afirmat Madeleaine Albright , Secretarul de Stat american ) , nu a fost scutit insa de contestatii din partea altor mari puteri.

Daca in cazurile Rusiei si Chinei, aceasta contestatie a imbracat atunci  mai ales forma unei strategii de perspectiva consemnata constiincios anual in documente programatice  pentru instalarea unei ordini globale multilaterale ( in loc de unipolare ), opozitia in forta a venit din partea unui ‘jucator’ neasteptat. La 11 septemrbie 2001, turnurile gemene din New York ale ‘World Trade Center’, inima  financiara a metropolei si a lumii , in care dolarul este moneda de rezerva, au fost lovite de avioane capturate de echipe speciale care le-au indreptat sinucigas catre tinta. Deopotriva, un alt avion sinucigas a fost indreptat catre Pentagon, iar altul, destinat Casei Albe a fost prabusit de echipa de teroristi ca urmare a revoltei pasagerilor.  SUA erau asadar atacate in centrele sale vitale simbolice ale puterii printr-un procedeu asimetric , specifica oponentului mai slab, dar care intelege sa-si ‘joace’ sfidator sansele.   Inamicul a fost imediat identificat in jihadul global, avangarda radicala  a islamismului , religie care are aproape doua miliarde de adepti in intreaga lume. Daca a fost sau nu o contestatie hegemonica a avangardei  jihadiste ( ‘reteaua Al Qaida’ , condusa de Osama Bin Laden ) este de discutat. Ceea ce este cert insa, este  ca unipolarismul primea o prima lovitura neasteptata . Reactia SUA a fost lansarea in  razboaie in Marele Orient Mijlociu- Afganistan-2001, Irak-2003- nici azi sfarsite.

Aceste razboaie care au tintit eliminarea Al Qaida si totodata a terorismului global , intemeiat pe jihadul tot mai radicalizat si organizat , inclusiv in statele occidentale din minoritati migrate anterior  , au consumat efortul a numeroase natiuni aflate in alianta sau parteneriat cu SUA ( razboiul din Afganistan includea, de pilda, la un anumit moment, contributia cu trupe a aproape 50 de state ).  Ele au secatuit masiv , in acelasi timp ,  polul puterii  sistemice, superputerea americana, care a inceput sa dea semne de oboseala inca de la inceputul  secundului deceniu al noului secol. Criza economico-financiara globala  din 2007 -2008 si iesirea treptata si incompleta din reteaua de consecinte a acesteia au augmentat acest consum de resurse  si au contribuit la divizarea societatii americane, din ce in ce mai mult dornica sa vada sfarsitul razboaielor din Marele Orient Mijlociu. Minata intern de ‘oboseala’  si nemultumirea societatii in urma nesfarsitelor razboaie, SUA au alunecat pe panta unui declin pe care responsabilii au intarziat sa-l observe  si sa-l contracareze eficient.

Concomitent , China , dezvoltata pe linia strategica a lui  Deng Xiaopin,  care a realizat gradual inca din 1978   o simbioza intre sistemul economic de tip capitalist cu puterea politica de tip totalitar -leninist, a permis o rapida crestere economica inca din anii ’90. Primirea Beijingului in Organizatia Mondiala Comertului in 2001 a multiplicat cu rapiditate ritmurile de crestere economica ale Chinei, mentinuta ani in sir la un ritm de  doua cifre. Cand,  in 2012 ,  Japonia a  deschis dosarul insulei  Senkaku-Diaoyu in Marea Chinei de Sud, a devenit evident ca era o  pozitionare ofensiva  fata de   noul ‘tigru global’ chinez, la Tokio fiind calculul ca este inca momentul in care China  poate fi inca oprita .   
                              
Competitia Chinei , care imediat dupa 2010 a devenit a doua economie globala ca volum, cu SUA a devenit o preocupare tot mai ampla a cercurilor politice si de experti americani . Graham Allison a scris  in 2013 un studiu, dezvoltat in 2016 intr-o carte, in care argumenteza, utilizand conceptul numit “ capcana lui Tucidide”, printr-o analiza riguroasa a tuturor cazurilor de transfer hegemonic  in ultimii 150 de ani in cadrul sistemului international, ca Washingtonul se afla in fata celei mai puternice contestatii de putere din istoria sa . Faptul ca SUA se afla déjà in competie cu China pentru dominatie sistemica era déjà moneda curenta in randurile comunitatii internationale de experti inca din momentul  in care Rusia a anexat Crimeea  fara o riposta  adecvata a SUA, iar un an mai tarziu, in toamna lui 2015, Moscova a revenit militar dupa aproape jumatate de secol in Orientul Mijlociu  .

Deja la jumatatea deceniului doi al secolului XXI SUA erau in cautarea unei reactii adecvate la provocarea Chinei . Declinul sistemic mentionat mai sus era inraurit puternic si de procesul delocalizarii principalelor industrii americane- mai ales cele de varf – in China , astfel incat intre cele doua mari puteri intervenise un fenomen de interdependenta, dar si  vizibilizat de ofensiva chineza la nivel global intruchipata de marea strategie’ one belt, one road’ ( OBOR ), lansata in 2013 si care facea progrese exponentiale anual. Campania de alegeri pentru Casa Alba din 2016  s-a desfasurat sub semnul urgentei de a gasi o riposta la provocarea hegemonica a Chinei, iar rezultatul a fost unul socotit surprinzator. Sub sloganul electoral electrizant, ‘ Make America Great Again’, o recunoastere deschisa a declinului evident, Donald Trump a fost ales ca presedinte al SUA.  In 2017, in decembrie, Washingtonul a a anuntat ca are o strategie de securitate nationala[1], in care era consemnata public  ca  China si Rusia sunt  “puteri revizioniste” , practic ‘ rivali’ sistemici, un eufemism pentru  desemnarea de ‘ inamic’ socotita public nepotrivita. Cu aceasta se anunta deschis intrarea lumii intr-o era a politicii de putere  , in care rivalitatea intre marile puteri devine curenta , iar relatiile dintre ele se subordoneaza cu deosebire perceptiei reciproce de putere . Iar aceasta putere este de tip multidimensional ( marimea PIB, potentialul demographic , economic si influenta culturala,cheltuieli militare  etc. ) , dar- asa cum avea sa scrie in acesti ani un expert reputat- forta militara continua sa fie o “componenta cruciala a puterii in politica mondiala”  influentand ierarhia si evolutiile sistemice[2]. Strategia de securitate nationala a SUA a fost completata in anii care au urmat cu strategii sectoriale, din care ce mai insemnata a fost cea relative la regiunea India- Pacific, asadar un teatru de competitie sistemica cu principalul rival, China ( iunie  2020 ) [3]. Nici Rusia nu a fost uitata, alianta cea mai puternica  global al carei lider este  SUA, anume NATO,  organizand la frontiera de Est a acesteia si a Uniunii Europene, un dispozitiv defensiv inaintat de descurajare a oricarei miscari asertive a Moscovei intre Marea Baltica si Marea Neagra ( practic in intreg spatial eurasiatic, o data ce puterea rusa este indiguita, prezumtiv,   la est de China si la Sud de Iran si Turcia ) .

Concomitent cu procesualitatea declinista a SUA si instalarea paradigmei ‘ politicii de putere’ in evolutia sistemica s-au inregistrat regrupari importante  pe arena internationala in care au fost implicati marii ‘jucatori’ .

SUA au tins sa-si reafirme ascendenta in cadrul NATO, utilizand chiar argumentul ca principala sa preocupare nu mai este Europa , ci Pacificul, solicitand aliatilor cheltuieli militare echivalente cu 2 la suta din PIB-ul propriu pentru propria lor aparare. Aceasta solicitare a evidentiat ca sunt putine state europene , care ating baremul  minim, iar procesul largirii aliantei , specific perioadei globalizarii si unipolarismului, a intrat in stagnare, dar nu doar din acest motiv.
China si Rusia  au facut pasi mari catre o alianta politica si militara, insa aceasta nu s-a concretizat din motive care tin de natura relatiilor dintre cele  doua mari puteri , de raporturile  istorice dintre ele si de obiectivele urmarite  acum si in viitor de ambele , care nu sunt neparat  coincidente. Acest lucru a fost observat curand, iar astfel unele cancelarii europene ( Franta , in 2019 ) , chiar cea americana ( prezumabila orientare  imputata de adversari lui Trump, iar de acesta contracandidatului Joe Biden in competita prezidentiala din 2020  )   au identificat in Rusia un posibil aliat /partener pentru raspunsul care trebuie dat provocarii sistemice a Chinei .
 

Un mega- eveniment recent developeaza mai multe trasaturi  geopolitice ale actualei etape  istorice. Este vorba de Brexit, de parasirea de catre UK , printr-un referendum casstigat la limita in iunie 2016, a Uniunii Europene si tendinta Londrei de a dobandi statutul de ‘jucator’ global in afara Europei.  Acest eveniment a scos in evident   o tendinta constatabila in ultima decada , anume resurgenta vechilor puteri imperiale si pozitionarea lor in sistem astfel incat sa recastige locul si prestigiul pierdute . Aceastei tendinte i se inscrie atat  anexarea Crimeii de catre Rusia in martie 2014, prin flagranta incalcare a semnaturii date pe documentul de la Budapesta din 1994 - acordul Ucrainei de a renunta la armele nucleare sovietice pe teritoriul propriu- , dar si agitatia revizionista si neoimperiala  a Turciei sub conducerea lui Erdogan  or noua politica a Frantei dornica sa capitalizeze atu-urile avute ( locul cu drept de veto in CS al ONU si singura putere nuclear a continentului  dupa Brexit ) . In cazul Turciei , recente evenimente legate de forarile de petrol in Mediterana de Est au dus la exacerbarea interventiilor  de tip militar- pe langa Siria si Irak, in Libia si sudul Caucazului- , care prevestesc , pe langa multiplicarea numarului adversarilor, o supra-extindere de rau augur pentru stabilitatea sa interna.   In privinta Frantei, initiativele pe plan european pentru consolidarea UE sau atentia marita aratata Africii si Marii Mediterane ,dar si zonei India – Pacific , vadesc  propensiunea catre un rol global pe care tinteste sa-l faptuiasca in cadrul UE pe temeiul binomului alcatuit cu Germania . La un alt orizont geographic Iranul teocratic, mostenitor al imperiului Ahemenizilor din adancimea antichitatii, parcurge un itinerariu similar , tintind iesirea la Mediterana prin diverse mijloace , dar deopotriva  cautand sa extinda influenta religioasa catre toate punctele cardinale.
O a doua trasatura reflectata in evolutiile  recente pe plan geopolitic este tendinta de regrupare a marilor puteri. Brexit-ul a invederat o apropiere a UK de SUA o data cu parasirea UE si tendinta de constituire a unui binom SUA-UK in masura sa consolideze ponderea  sistemica , prin asocierea celorlalte puteri anglo-saxone – Australia, Canada, Noua  Zeelanda.  Pe de alta parte, in Uniunea Europeana se dezvolta tendinta , inaugurata de Franta in 2019  de a a asocia geopolitic Rusia pentru a face fata suprematiei sistemice a Chinei si a nu lasa Moscova sa intre intr-o alianta prea stransa cu Beijingul care ar pecetlui geopolitic soarta Eurasiei  si deci si a UE.

In sfarsit , dar nu in cele din urma, este observabila si o distantare a Germaniei de precedentele network-uri geopolitice, mai ales in ce priveste atitudinea fata de China . Daca altadata alinierea Berlinului la atitudinea SUA era neconditionata si imediata, acum chemarile acestuia privind primejdia sistemica reprezentata de China gasesc un raspuns nuantat si deopotriva calibrat pe temeiuri noi de putere si orientarea geopolitica. De pilda,  un expert german arata  ca  relatia dintre SUA si UE astazi  nu mai poate fi aceeasi ca in timpul Razboiului Rece ( adica de obedienta din partea UE ), iar multi europeni  vad cooperarea ca fiind  in avantajul reciproc , dar mai ales al Americii.[4]  O astfel de  atitudine este observabila si in ce priveste pozitia prudenta si in asteptare a  Berlinului fata de initiativele geopolitice ale Parisului privind Rusia sau autonomia strategica a Uniunii Europene.
 
Ceea ce este evident in lumea de azi, déjà covarsita de  pandemia COVID 19  care pare fara iesire la final de octombrie 2020 , lupta pentru putere  la varful sistemului international de state nu a incetat . Cateva trasaturi acestei lupte pentru putere intre actorii majori sistemici trebuie sa fie infatisate in scopul de a intelege unde suntem si, deopotriva,  de ce Europa/Uniunea Europeana este atat de disputata.
 
 
 
27 octombrie 2020
 
[2] Joseph S. Nye,Jr. The Future of Power, New York, 2011 , p. 49 
[3]  https://www.nbr.org/wp-content/uploads/pdfs/publications/sr86_cliff_June2020.pdf-Se defineste arealul India- Pacific astfel :” The Indo-Pacific is a region of critical importance to the United States and one in which the country is likely to face major challenges in coming years.”
[4] https://twitter.com/ulrichspeck/status/1319919640827600896-11:32 AM • Oct 24, 2020•Twitter Web App: “ You hear it everywhere: ‘There's no going back to the good old days of the transatlantic relationship even if Biden wins’. But is it true? A thread.First, the premise is questionable. There are no ‘good old days’ in transatlantic relations. They have never been harmonious. Just like intra-European relations are never harmonious. There have always been clashes between worldviews, interests, personality./Secondly, what we would see with Biden is a return of Obama people into leading foreign policy positions. The Obama administration was a time when transatlantic relations were good, or very good, when cooperation was largely successful, from the financial crisis to Ukraine./What has changed since Obama in the US? a) China's rise at the center; b) on trade, Democrats are now sensitive to the interests of Trump's core voters, those who feel left behind by globalisation, c) Trump experience has reminded Democrats of value of alliances and cooperation./What has changed in Europe? While there was a lot of rhetoric about European independence, Europe has not become more united, or better able to deal with China or the neighborhood without US; instead, internal fault lines more visible. No ‘structural’ change on the European side./Main goal of a Biden administration would be to restore both, alliances and US leadership. Biden would be the most committed transatlanticist since George H.W. Bush. Neither the four years of Trump nor the rise of China would be an obstacle to that; quite the opposite./Biden would: recommit to NATO, reach out to Brussel, remove punitive tariffs, end US threats (namely against Germany), be tough with Russia, focus on Turkey, return to the JCPOA and the Paris agreement, invest in democracy (vs autocracy), and work with Europeans on China./Yes there would be plenty of disagreements, as always. And yes, not everything would be easy. But US and Europe would deal with problems in an amicable atmosphere, based on a joint understanding that cooperation is vital, and that both share fundamental values and interests./The main driver for the US to seek cooperation with Europeans would not be Cold War nostalgia, but the understanding that America alone is far weaker in a more competitive world, especially against China, and that the Europeans are America's best and most important allies./On the European side, most countries would be delighted to have an US ready and willing to lead in a cooperative way, as they have found no replacement for US leadership on broader foreign and security policy challenges (Russia, China, MENA).-“ Auzi peste tot: „Nu se poate întoarce la vremurile bune ale relației transatlantice, chiar dacă Biden câștigă”. Dar este adevărat? Un thread .În primul rând, premisa este discutabilă. Nu există ‘vremuri bune ’ cu referire la  relațiile transatlantice. Ele nu au fost niciodată armonioase . La fel cum relațiile intra-europene nu sunt niciodată armonioase. Întotdeauna au existat ciocniri între viziuni asupra lumii, interese, personalitate. / În al doilea rând, ceea ce am vedea cu Biden ar fi  o întoarcere a oamenilor Obama în poziții de conducere  în politica externă. Administrația Obama a fost o perioadă în care relațiile transatlantice au fost bune sau foarte bune, în care cooperarea a avut în mare parte succes, de la criza financiară la Ucraina. / Ce s-a schimbat de la Obama în SUA? a) Creșterea Chinei întai de toate; b) în ceea ce privește comerțul, democrații sunt acum sensibili la interesele alegătorilor de bază ai lui Trump, cei care se simt lăsați în urmă de globalizare, c) experiența lui Trump le-a amintit democraților valoarea alianțelor și cooperării. / Ce s-a schimbat în Europa? Deși a existat multă retorică despre independența europeană, Europa nu a devenit mai unită sau nu este mai capabilă să facă față Chinei sau a vecinătății fără SUA; în schimb, liniile de dezacord  interne sunt mai vizibile. Nici o schimbare ‘structurală”’ din partea europeană. / Scopul principal al unei administrații Biden ar fi restabilirea ambelor alianțe și a conducerii SUA. Biden ar fi cel mai angajat transatlanticist de la George H.W. Bush . Nici cei patru ani ai lui Trump, nici ascensiunea Chinei nu ar fi un obstacol în calea acestui lucru; dimpotrivă. / Biden va  decide : să reia angajamentul NATO, să ajungă la Bruxelles, să elimine tarifele punitive, să pună capăt amenințărilor SUA (și anume împotriva Germaniei), să fie duri cu Rusia, să se concentreze asupra Turciei, să revină la JCPOA și la acordul de la Paris, să investeasca in  democrație (față de autocrație) și sa lucreze cu europenii privind China. / Da, ar exista o mulțime de dezacorduri, ca întotdeauna. Și da, nu totul ar fi ușor. Dar SUA și Europa s-ar ocupa de probleme într-o atmosferă amiabilă, pe baza unei înțelegeri comune a faptului că cooperarea este vitală și că ambele împărtășesc valori și interese fundamentale. / Motivul principal pentru ca SUA să caute cooperare cu europenii nu ar fi nostalgia Războiului Rece , ci înțelegerea faptului că America singură este mult mai slabă într-o lume mai competitivă, în special împotriva Chinei, și că europenii sunt cei mai buni și mai importanți aliați ai Americii./  În ceea ce privește partea europeană, majoritatea țărilor ar fi încântate să aibă SUA pregătite și dispuse să conducă într-un mod cooperativ, deoarece nu au găsit nici un înlocuitor pentru conducerea SUA în raspunsul la marile provocări ale politicii externe și de securitate (Rusia, China, MENA)”
 

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postati un comentariu