Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (2) | publicatii - Politica La Est
coreea-3.jpg

Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (2)

Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (2)

Silviu Petre
Bucuresti, 28 februarie 2015


 
Coreea de Nord şi semnele crizei
Pentru cel care străbate arhivele diplomatice dedicate relaţiilor româno-nord coreene din deceniul nouă al secolului XX se pot reliefa câteva tendinţe majore:
-          persistenţa caracterului internaţional al diviziunii din Peninsula Coreea. Dincolo de experimentele sociale diferite care aruncaseră Nordul contra Sudului, marile puteri vedeau în Linia Demilitarizată un al doilea Zid al Berlinului ce separa sferele de influenţă de după 1945/1950. Pentru a da un deznodământ situaţiei atât Phenianul, cât şi Seulul au lansat în repetate planuri de reconciliere şi chiar reunificare. Din partea lui Kim Ir Sen avem aşa zisă Republică Confederată Koryo anunţată în cadrul celui de-al VI-lea Congres al Muncitorilor Nord-Coreeni din octombrie 1980. De cealaltă parte avem planul Seulului din 1982 care prevedea schimburi economice, deschiderea unor resorturi turistice la comun, precum şi edificarea unei autostrăzi Seul-Phenian. Multe dintre iniţiativele acestui gen nu aveau decât o valoare pur discursivă, întrucât contrastul celor două sisteme ideologice, cât şi suspiciunea reciprocă nu puteau fi surmontate.
-          Alegerea ca succesor a lui Kim Jong Il. Încă din primii ani ’80 numele şi imaginea sa se vor alătura tot mai frecvent şi mai pregnant celor ale lui Kim Ir Sen.[1]
-          Nemulţumirea partenerilor comunişti cu privire la neputinţa nord-coreenilor de a-şi onora obligaţiile comerciale. Nemulţumirii i se adăuga presiunea sau, mai bine zis, tentaţia crescândă de a stabili relaţii comerciale cu Sudul coreean, una dintre miracolele economice născânde. Dacă mult timp solidaritatea ideologică a împiedicat suratele din blocul de la Varşovia să se apropie de Seul, pe măsură ce ne apropiam de ultima parte a decadei, inhibiţiile tind să dispară. Prima care încalcă consemnul este Ungaria ce normalizează relaţiile cu Sudul în toamna-iarna lui 1987. În 1988 vine rândul Uniunii Sovietice de a instala un birou comercial în aceeaşi capitală asiatică.
-          Deşi nu ţine neapărat de scopul ci mai degrabă de limitele studiului prezent, avem de-a face cu pragmatizarea comportamentului unor state, precum China, care ignoră progresiv ce au de oferit colegii din cadrul Blocului comunist orientându-se către produsele occidentale, socotite mult superioare calitativ.
 
 
II. Eşecul comunismului în cifre 
         Despre algoritmul eşecului economiei de comandă s-au scris biblioteci întregi, atât în timpul cât mai ales după sfârşitul Uniunii Sovietice. În spaţiul redus şi pentru scopul articolului prezent, ne vom mulţumi a reda în cifre un tablou sinoptic tivit în câteva aspecte.
Specific economiei dirijiste care nu este bazată pe alocarea operarată de piaţă, ci de autorităţi, este lipsa motivaţiei pentru a munci. Actorii economici sunt impulsionaţi să fie competitivi de dorinţa de profit cuplată cu teama de faliment. Cum asemenea lucruri nu existau în comunism (decât poate într-o măsură foarte mică) apatia s-a instituţionalizat odată cu trecerea timpului. Alt motiv a fost gigantismul: accentul pus pe întreprinderi uriaşe, de obicei în sectorul siderurgic, industrial şi lipsite de flexibilitate la inovaţie. Un al treilea item, rezultat din cele două antemenţionate este ratarea revoluţiei siliciului  (tot ceea ce înseamnă electronică şi digitalizare) deoarece mijloacele electronice s-au dezvoltat în Occident tocmai într-un mediu descentralizat, ce favoriza inovaţia.[2]
Aşadar cifrele zugrăvesc tabloul unui şantier în drum spre ruină.
Deosebit de interesant este şomajul. Deşi în Uniunea Sovietică ca şi în restul economiilor de comandă nu existau oficial şomeri, nu înseamnă că fenomenul lipsea în realitate. Odată cu reformele gorbacioviste, efortul de păstra sistemul socialist cu mijloace timid-capitaliste a condus la creşterea numărului celor fără un loc de muncă. În primăvara lui 1990 Comitetul de Stat pentru Muncă şi Probleme Sociale (Goskomtrud) estima un număr de 2 milioane de şomeri. Puţin mai târziu, Comitetul de Stat pentru Statistică publică o altă sumă: 4 milioane!
Periferia şi, cu precădere, republicile central-asiatice o ducea şi mai rău. În 1991 în Uzebekistan 500.000 erau în căutarea de muncă. Un an mai târziu, dintre cei 2,3 milioane de locuitori ai micuţei republici, 1 milion puteau trece drept şomeri.[3]
Ineficienţa se condensa şi în rata mică de colectare a veniturilor- la nivelul lui 1991 se colectau doar 36% din taxe.[4]
Slaba capacitate a statului de a struni resursele productive se repercuta şi în export, unde URSS-ul a decăzut de pa locul XI în clasamentul mondial  (1973) pe locul XV în 1985.[5]
Tarele economice se repercutau pe dimensiunea sănătăţii. Mortalitatea infantilă şi speranţa de viaţă la naştere sunt indicatori ai performanţelor unui sistem. Astfel, mortalitatea infantilă a scăzut în Uniunea Sovietică de la 81/1000 de naşteri în 1950 la 21,2/1000 în 1971 şi a crescut uşor în 1974 la 22/1000. În 1988 era de 18 la mie, un procent considerabil mai mare decât în ţările occidentale.
Speranţa de viaţă a scăzut de la 64 la 57 de ani între 1988-1992.[6]
       Nici Iugoslavia nu stătea mai bine la începutului deceniului IX. Un model invidiat pentru îmbinarea trăsăturilor comunismului cu cele ale proprietăţii private, conglomeratul balcanic a cunoscut primele semne ale deficitelor structurale la scurt timp după moartea lui Iosip Broz Tito. Venitul per capita s-a diminuat de la 3070 USD în 1979 la 1804 în 1986. Creşterea anuală de 6% din 1979 va deveni negativă după mijlocul decadei următoare. Pentru a încorona totul, inflaţia a căpătat nuanţe latino-americane: 21,4% (1979), 86,6% (1985), 240% (1988), 2685% în 1989. (Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, prefaţă de Florin Constantiniu, Corint, Seria Microsinteze, Bucureşti, 2001, p.141.
    Lecţia istorică a partiţiei Peninsule Coreene demonstrează cum nu se poate mai bine felul în care două filozofii economice contrare dau rezultate cum nu se poate mai opuse. Un dosar al MAE din 1981 cu eticheta „Secret” lista capacităţile de producţie ale fiecărei jumătăţi[7]:
 
Categorie Coreea de Nord Coreea de Sud
Produs Naţional Brut (mld $) 10,5 46,0
Oţel 3,8 13,0
Nave (mii de DWT) 6,0 2200,0
Centrale atomoelectrice 0 8
Ponderea în exportul mondial de maşini 0,80 0,7
Volumul la exporturi 1,5 2,1
Salariu mediu (în $) 40,0 350,0$
 
 
Dinspre ideologie către pragmatism
Este drept că bipolarismul ce a marcat lumea între 1945 şi 1990 nu a împiedicat statele, inclusiv cele mici să interacţioneze dincolo de lesa ideologică dar loialitatea faţă de blocul propriu a prevalat. Din anii 1980 diversificarea relaţiilor economice întreţinea ceea ce Nye şi Keohane descriau drept <interdependenţă complexă>, trăsătură definitorie globalizării.
Raportul de activitate pe anul 1981 al MAE nota cum interesul Bucureştiului faţă de toate acele platforme de cooperare economică precum GATT, ECOSOC şi amintea că România beneficiase de 800 de milioane dolari ajutor din partea PNUD. (1981 era anul în care se termina programul de asistenţă al PNUD pentru România. Acesta fusese iniţiat în 1977 şi alocase 7,5 milioane $, dintre care 280.000 mai rămâneau de cheltuit pentru 1982.)[8]
Un alt medalion ne este furnizat dacă ne uităm spre China post1979. Societate în curs de schimbare galopantă, ea manifestă o preferinţă pentru interacţiuni cu actorii dezvoltaţi ai sistemului, ocolind la nevoile pieţele socialiste: Cehia, Iugoslavia, România şamd. Un dosar din 1982 al MAE român relatează o întâmplare în aces sens: chinezii şi-au exprimat dorinţa de a cumpăra hârtie italiană în locul celei iugoslave, deoarece prima ar fi fost calitativ superioară. Partea iugoslavă a făcut un test: a prezentat mostre de hârtie italiană ca fiind iugoslavă, iar chinezii au refuzat (ceea ce denota că locul de provenienţă al mărfii era atât de important că oferta nici măcar nu mai era verificată).[9]
 
III. 1980: uvertura crizei
Buletinul economic al MAE pe 1981 vorbeşte despre insistenţele ambasadorului român la Phenian faţă de Banca Coreeană de comerţ Exterior pentru rezolvarea restanţelor în valută ce rezultau din acordul româno-coreean pentru construirea unor fabrici cu capital românesc de televizoare şi ciment în RPDC.[10]Raportul referitor la activitatea ambasadei RSR la Phenian (16.02.1982) descria cum, în timpul vizitei ministrului de externe român, Ştefan Andrei la Phenian (aprilie 1981), nici Kim Ir Sen şi nici ministrul său de externe nu s-au lăsat sensibilizaţi de pledoaria demnitarului român pentru eficientizarea schimbului comercial bilateral.[11]
Mai mult decât atât, acelaşi raport descrie venirea unei delegaţii de ziarişti nord-coreeni în România. Partea română observa cum notiţele acestora erau extrem de sumare, ocolind numeroase detalii ce ţineau ţara pe care o vizitau. Este interesant şi totodată ironic de constat cum şi între regimurile totalitare se fac comparaţii, diplomaţii români scriind de pe o notă mai liberală faţă de omologii lor de la Phenian. Documentul explică şi părerea legată de ermetismul jurnaliştilor asiatici musafiri:
În realitate se procedează aşa deoarece RPD Coreene îi este teamă de pericolul pătrunderii influenţei străine şi de posibilitatea ca populaţia, odată informată, să înceapă să facă comparaţii între situaţia din Coreea şi situaţia din alte ţări, comparaţii care ar fi în defavoarea sa şi ar scădea mult importanţa succelor proprii.”[12]
Per total, schimburile comerciale, prognosticate la 55 de milioane de ruble (o creştere dorită faţă de 49 mil. ruble în 1980) s-au situat la 34 mil. ruble, adică cu 12% mai puţin. Documentul MAE român continua adăugând că mărfurile contractate pe 1981 au fost livrate de Phenian în proporţie de 50%. De asemenea se făcea plângere de neonorarea unor comenzi de tablă de oţel precum şi metale ca: plumbul, zincul, cadmiul.[13]
Concluzia raportului nu este deloc îmbucurătoare: „Din constatările noastre rezultă că factorii care au contribuit la nerealizarea de către partea coreeană a obligaţiilor de livrare asumate în 1981, vor continua sa se manifeste şi în perioada următorilor 3-4 ani întrucât în economia RPD Coreene nu se întrevăd semne de redresare. În perioada imediat următoare nu sunt avute în vedere noi capacităţi de producţie iar pe plan intern se prevede o creştere a consumului de produse metalurgice.”[14]
Activitatea de relaţii şi informare din cadrul Raportului ambasadei RSR-Phenian 1981 mai vorbeşte despre greutăţile deosebite în procurarea de informaţii despre statul gazdă.[15] Chiar dacă nu are legătură directă cu indicatorii comerciali, împreună cu cele spuse mai sus creionează tabloul unei societăţi închise şi înapoiate unde economia era anexată securităţii într-un grad exagerat chiar şi în rândul commonwealthului comunist al acelor vremuri.
În 1982 Darea de seamă privind activitatea Direcţiei I nota cum ponderea comerţului cu ţările socialiste din totalul comerţului exterior al României a crescut de la 37% în anul precedent la 45%. Cele mai mari creşteri se înregistrau în relaţia cu RP Albania, RP Bulgaria, RP Cuba, RP Cehoslovacă, RDG şi URSS. Scăderi se înregistrau faţă de RP Coreea de Nord şi RP Vietnam.[16]
         Românii nu erau singurii nemulţumiţi de relaţia cu Phenianul. Chinezii, polonezii şi bulgarii aveau de făcut reproşuri similare. Aşadar, telegrama 0557559 din 20 februarie 1981, în urma unei discuţii între diplomatul român Paul Marinescu şi ambasadorul chinez în capitala nord-coreeană, pe nume Liu Zhixian ( comunicată ambasadorului Vasile Şandru), oficialul chinez exprima nemulţumirea că pentru 1980 exportul chinezesc faţă de RPDC a fost realizat în proporţie de 97%; de cealaltă parte rata de îndeplinire a obligaţiilor contractuale nedepăşind 70%. Drept urmare a unei asemena situaţii precum şi a propriilor greutăţi economice experimentate de RP Chineză, Beijingul ar fi hotărât să scadă exportul de petrol faţă de partea nord-coreeană şi să-l suspende pe cel de bumbac pentru 1981.[17]
         Pe 9 noiembrie, ambasadorul polonez la Phenian, Jerzy Pokala este chemat la o întrevedere cu Kim Ir Sen, mai ales că misiunea sa era pe cale să se încheie. Liderul asiatic dorea să ştie de la diplomatul est-european care sunt cauzele instabilităţii din Polonia (era vorba despre asumarea puterii de către gen. Jaruzelski). Din ceea ce reiese, cei doi au abordat şi tema economică: polonezii îndeplinindu-şi aproape în totalitate obligaţiile de export. Pentru nord-coreeni rata era de 38% cu „puţine şanse de îmbunătăţire radicală”.[18]
         În reconstituirea telegramatică, anul 1981 se încheie cu un ultim indiciu: convorbirea dintre secretarul Izidor Urian şi ministrul consilier al ambasadei RP Bulgară. Oficialul bulgar l-a informat pe cel român că relaţiile economice dintre Sofia şi Phenian sunt „cele mai nesatisfăcătoare din ultimii 25 de ani.” Până în luna decembrie ’81 partea nord-coreeană îşi îndeplinise doar 36% din cuantumul obligaţiilor comerciale: pentru cele 17, 7 milioane de ruble date de bulgari, nord-coreenii au furnizat marfă care depăşea cu puţin 6 mil. ruble. Cu prilejul invitaţiei preşedintelui Todor Jivkov la sărbătorirea a 1300 de ani de la întemeierea ţaratului bulgar, şeful statului sud-est european a abordat şi chestiunea restanţelor cu partea nord-coreeană obţinând promisiunea unei întruniri la nivel înalt pentru remedierea neajunsurilor.[19]
Ceea ce este ironic se referă la disponibilitatea RPDC de a furniza asistenţă unor state în curs de dezvoltare proaspăt independente: Zimbabwe, Tanzania.[20] Spre exemplu, între 10-15 iunie 1981, Li Jong Ok, prim-ministrul RPDC a poposit în Tanzania unde a fost aşteptat de preşedintele Julius Nyerere, vicepreşedintele Aboud Jumbe şi premierul C.Msuya. În cadrul discuţiilor s-a adus pe agendă şi chestiunea unui ajutor de 32,5 milioane dolari pe care Phenianul era dispus să-l acorde pentru construirea sistemului de irigaţii de la Dakawa, regiunea Morogoro. Cu aceeaşi ocazie Li l-a întrebat Nyerere despre situaţia instabilă din Uganda, semn că Phenianul dorea să joace un rol internaţional dincolo de proximitatea sa geografică.[21]
Următorul popas pentru Li a avut loc între 15-20 iunie 1981,  în Zimbabwe. Demnitarul coreean a vizitat doua fabrici de bumbac din oraşul Salisbury, un centru agricol deţinut de preşedintele Canaan Banana, oţelăria Risco de la Que Que, institutul energetic din La Kariba şi cascada Victoria de pe Zanbezi. Scopul traseului era de a întări cooperarea dintre cele două naţiuni în domeniile siderurgic, al industriei uşoare şi agricultural. Li a mai promis că va da ajutor pentru dezvoltarea rurală tânărului stat african.[22]
Interesul era reciproc, cel puţin în anumite cazuri, ideologia Ciuce beneficiind de admiratori în Uganda, care crease mai multe institute de cercetare ad-hoc. Mai mult decât atât, conducerea ugandeză l-a expulzat pe ambasadorul sud-coreean în 1984 drept consecinţă a unor afirmaţii făcute de acesta în problema reunificării.
În februarie 1989 preşedintele ugandez primea o delegaţie a Partidului Muncitoresc Coreean şi reafirma sprijinul său faţă de reunirea celor două state peninsulare.[23]
 
            Parametrii de stare nu promit îmbunătăţiri nici după jumătatea decadei.  Demnă de menţionat aici este telegrama 057563 din 18.02.1986 către Traian Pop, adjunct al ministrului de externe. Conţinutul acesteia relatează o conversaţie dintre diplomatul A.Lazăr şi B.Moruzov, ministru consilier sovietic că nord-coreenii  „invocă tot mai des faptul că în anul trecut [1985, n.n] economia nord-coreeană a înregistrat multe insuccese.” Sus numitul Moruzov detalia  cum recolta de cereale pe 1985 fusese cu mult sub cifrele oficiale redate în presa, porumbul fiind mai ales afectat de taifunul din septembrie acelaşi an. Pe cale de consecinţă exportul de legume spre URSS se redusese cu 30% pentru 1986.[24]
Două săptămâni mai târziu, A Lazăr trimite o nouă telegramă, rezumat al unei alte convorbiri cu NM Jukov, şeful agenţiei sovietice de la Phenian, care subliniază că deşi fluxul comercial dintre Moscova şi Phenian se prezintă mulţumitor (cifra comerţului de 1.068 mld ruble/1985) Coreea de Nord rămâne unul dintre cei mai dificili parteneri.[25]1986 repetă problemele: recolta agricolă abia dacă atinge 5 milioane tone (fără a ni se spune însă care ar fi fost necesarul pentru întreaga populaţie) iar industria merge la 60-70% din capacitatea maximă.[26]
Pentru anul 1987 avem cel puţin patru telegrame găsite în documentele accesate care zăbovesc asupra tematicii economice. Una dintre ele este telegrama 057798 din 25 septembrie 1987. Redactorul ei, A Lazăr relatează conversaţia dintre el şi Yoachim Alsner, consilier al ambasadei RD Germane. Est-germanul se plânge că Phenianul nu va putea plăti la timp comenzile făcute, iar Alsner se gândea la reducerea livrărilor cu 50% precum şi la posibilitatea reeşalonării datoriilor. În vederea rezolvării inconvenientelor la finele lui septembrie, data trimiterii telegramei româneşti, la Berlin se deplasa o delegaţie nord-coreeană în frunte cu Ri San De, adjunct al ministrului de comerţ exterior de la Phenian.[27]
În primele zile ale lui octombrie C.Iftodi trimite spre Bucureşti o altă telegramă rezultată în urma discuţiei dintre A.Lazăr şi însărcinatul chinez din Phenian care îi relatează cum starea comerţului dintre ţara sa şi mica naţiune peninsulară cunoştea o scădere pronunţată în anii recenţi, nord-coreeni neputând onora obligaţiile pe anul respectiv decât în proporţie de maxim 50%. Mai mult decât atât, aceştia cereau să fie păsuiţi în numele solidarităţii internaţionale. Ceea ce îi mira atât pe Lazăr cât şi pe interlocutorul său era „ambiţia şi orgoliul Phenianului în angajarea de acţiuni costisitoare, care îi depăşesc cu mult posibilităţilor- festivalul tineretului, olimpiada, construirea hotelului de 105 etaje, dimensiunile extraordinare ale propagandei interne şi externe.” [respectivul festival al tineretului trebuia organizat în 1989 pentru a contrabalansa Olimpiada de la Seul programată pentru 1988. Kim spera ca evenimentul să-i aducă un prestigiu similar cu cel al rivalilor din Sud şi totodată să genereze investiţii. De aceea îi ruga pe chinezi să-i reeşaloneze datoriile după 1990!][28]
Raportul de activitate al ambasadei RS România în RPD Coreeană pe anul 1987 descrie mai pe îndelete despre greutăţile formulării septenatului (a planului economic pe şapte ani), despre cum acesta a fost redactat fără vreun bilanţ ca şi despre obsesia faţa de pregătirea festivalului tineretului din 1989. Textul insistă pe „concentrarea unor uriaşe resurse financiare  şi umane ale ţării spre finalizarea acestor obiective, ambiţioase dar neproductive, [care] au condus la adâncirea dificultăţilor social-economice cu care se confruntă această ţară de mai mulţi ani, cu efecte directe asupra condiţiei umane şi asupra participării la circuitul economic internaţional […]” Ceea ce observa raportul era că:„Au apărut pentru prima dată după mai mulţi ani, referiri oficiale la dificultăţile întâmpinate  care reclamă <mobilizarea generală în spirit revoluţionar>.”[29]
            Bienala de final 1988-1989* aduce tot mai aproape politica de economie în structura de ansamblu a spaţiului comunist. Altfel spus, dacă până atunci derapajele economice nu prezentau o importanţă mai mare decât imperativele ideologice, odată ce masa critică a nemulţumirii s-a depăşit blocul socialist nu a mai însemnat decât o sumă de părţi. Ungaria stabileşte în 1987 relaţii economice cu Coreea de Sud şi politice pe 1 februarie 1989, după cum s-a mai spus, fără a-i mai păsa de prostele Phenianului. Pe acelaşi portativ, perestroika gorbaciovistă tensionează dialogul cu regimul nord-coreean. Dacă de-a lungul anilor ’80 Uniunea Sovietică este deschisă către cordialitate faţă de regimul Kim, după pornirea reformelor, răceala s-a instalat între dictatorul asiatic şi Moscova. Vizita ministrului de externe sovietic, Edvard Şervarnadze la Phenian între 21-23 decembrie 1988 venea să sondeze climatul local, să justifice necesitatea schimbărilor, precum  şi să-i asigure pe nord-coreeni că „URSS nu va întreprinde nimic în relaţiile sale cu Coreea de Sud care să prejudicieze interesele RPDC.” Şervarnadze a promis că schimburile comerciale dintre cele două naţiuni comuniste se vor mări, deşi partea nord-coreeană nu îşi achitase decât 55% din obligaţii (un procentaj fatidic şi recurent ce dă seama de contraperformanţele unui întreg sistem politico-economic).[30]
Misiunea diplomatică a ministrului de externe sovietic viza convingerea omologului său Kim Jong Nam să se reapropie de Japonia ca precondiţie a îmbunătăţirii contactelor cu Sudul. (Spre finele anilor ’80 regimul din Phenian semnalează tot mai des <militarismul nipon> şi axa Washington-Seul-Tokyo). Pledoaria lui Şevarnadze reda la nivel regional planul lui Mihail Gorbaciov de a urgenta terminare Războiului Rece printr-o serie de acorduri tip win-win atât cu Occidentul cât şi cu actorii asiatici cum era Japonia.
Deviza URSS este coexistenţa paşnică, singura alternativă a unei catastrofe nucleare, după care nu ar mai supravieţui nici RPDC, nici Coreea de Sud” încheie oficialul sovietic.[31]
Dialogul celor două părţi îşi va continua panta descendentă. Oamenii de afaceri sud-coreeni sunt invitaţi cu o frecvenţă crescută la Moscova, iar posibilitatea vizitei lui Mihail Gorbaciov la Phenian nu se mai realizează niciodată. Neajunsurile economice revin în atenţia telegramelor în noiembrie când aflăm că din a doua jumătate a lui 1989 exporturile RPDC spre URSS s-au realizat în proporţie de 50-60%. Începând din luna septembrie livrările de petrol sovietic s-au redus la 1,2 milioane tone la 430.000 cu speranţă unei uşoare creşteri până la finele anului.[32]
 
Reapariţia naţionalismului pe eşicher
            Marxism-Leninismul nu a reuşit niciodată cu adevărat să înlocuiască solidaritatea etno-lingvistică cu fraternitatatea proletară atât de prezentă în sloganuri. Commonwealthul socialist reuşise însă cimentarea unor relaţii între statele cu aceeaşi orientare ideologică. Pe măsură ce semnele vremii se evidenţiau tot mai pronunţat, naţionalismul şi identităţile etnice îşi arată şi ele chipul. Liberalizarea survenită în Ungaria s-a manifestat pe plan în intern prin reabilitarea unor personaje precum Imre Nagy iar extern prin reorientarea azimuturilor. O altă consecinţă, relevantă atât pentru problemele româno-ungare cât şi pentru criticile politicii ceauşiste de sistematizare. Dovada este telegrama nr.050557 din 25 martie 1989 adresată de diplomatul Nicolae Gîrbă  adjunctului ministrului, tov. Olimpia Solomonescu. Gîrbă relata eforturile propagandistice duse de România în exterior şi zăbovea asupra „manifestărilor antiromâneşti duse de cercuri reacţionare din Ungaria şi din alte ţări capitaliste.” Se arată că oficialii de la Phenian sprijină necondiţionat suveranitatea românească criticând virulent derapajele conducerii de la Budapesta. Nu mai puţin important, N.Gîrbă povesteşte despre întrebarea pusă de către soţia ambasadorului iugoslav de la Phenian dacă  „acţiunea de modernizare şi sistematizare a localităţilor rurale din România nu afectează cumva tradiţiile culturale şi fenomenul folcloric din zonele respective” şi despre pledoaria sa în apărarea aceloraşi măsuri.[33]Telegrama 045703 din 30 iunie 1989 semnată de Ion Bucur detaliază vizita făcută de către Kim Hi Su, consilier al ambasadei RPDC din Moscova la ambasada românească, prilej cu care a făcut apreceri legate de evenimentele din Ungaria. Kim reia cele scrise într-un articol din cotidianul ţării sale, Rodong Shinmun şi apără poziţia românească împotriva a ceea ce se considera a fi atacuri ale Ungariei, ţară care descalifică socialismul însuşi.[34] La început de august, ziarul nord-coreean Kukce Bengoal (Viaţa internaţională) redă articolul „O gravă situaţie în contradicţie cu cauza socialismului” unde se tratează trecerea la „pluralismul politic” şi a „sistemului pluripartid” de către Budapesta, cu accent pe săgeţile Ungariei faţă de politica de sistematizare rurală din România:
Urmare a politicii juste desfăşurate de partidul şi guvernul român tuturor cetăţenilor României socialiste le sunt asigurate drepturi egale fără deosebire de naţionalitate şi limba ce o vorbesc. Cu toate acestea, Ungaria, denaturând orientarea României privind dezvoltarea echilibrată a forţelor de producţie, sistematizarea şi modernizarea localităţilor rurale în vederea eliminării diferenţelor dintre oraş şi sat […] prezintă acestea drept <politică de integrare forţată a minoritătilor naţionale>.”
Retorica a făcut un pas mai departe când Ungaria s-a alăturat acelor ţări care au sprijinit o rezoluţie împotriva ingineriilor sociale ale lui N.Ceauşescu pe motiv că ar încălca drepturile omului.[35] Avem deci aici un indiciu asupra izolării internaţionale tot mai pronunţate a cuplului dictatorial de la Bucureşti.
            Ceva mai la est, Sovietul Suprem al Republicii Moldoveneşti capătă o voce distinctă care flirtează cu ideea legiferării limbii române ca limba oficială scrisă cu litere latine, iar nu chirilice. Tema a reverbat în timpul unei discuţii între diplomaţii invitaţi de Ziua Nealinierii din Phenian. Ambasadorul iugoslav, Miodrag Boghievici a salutat „restabilirea adevărurilor istorice” pentru că „populaţia basarabenească ar trebui să meargă până la capăt, clarificând apartenenţa politico-administrativă a Basarabiei la România.” Aceeaşi telegramă adaugă cum însărcinatul cu afaceri român a ţinut să statueze că România nu are revendicări teritoriale faţă de Uniunea Sovietică.[36]
 
IV. Înapoi în viitor. Dar care viitor?
            Limba engleză face distincţia între prezentul normal şi cel continuu care prin terminaţia sa <ing> redă noţiunea din fizică de viteză instantanee sau acel hic et nunc al filozofilor antici. Cam aşa arăta trecerea de la lumea bipolară la cea care i-a urmat şi care, în absenţa unui alt termen mai bun am numit-o unipolară. Perspectiva gânditorilor din ştiinţele sociale a suferit la rându-i mutaţii. Dacă existenţa& persistenţa Uniunii Sovietice asigura acel prezent, exit-ul său a aruncat comunitatea academică în acel prezent continuu ce nu putea fi redat decât prin poze la minut. Aşa s-a explica inflaţia de scenarii divinatorii/predictive care au făcut carieră în primii ani 1990. Din totul este prezent facem pasul la totul este viitor- ceea ce înseamnă a spune că nimic nu mai poate fi decelat din momentul de azi; că lucrurile se întâmplă cu un asemenea pas accelerat că numai putem trăi decât anticipând.
Eşecul ştiinţelor sociale de a prevedea implozia Uniunii Sovietice mai poate fi explicată şi altfel: nimic nu este cu adevărat imuabil. Ceea ce ne aduce şi următoarea posibilitate: ca Uniunea Sovietică să nu fi căzut niciodată sau să fi durat mult timp. Să avem într-adevărul scenariul despre care vorbea Wallerstein: un sistem internaţional trepied cu SUA, UE şi Japonia secondate de o salbă de actori regionali, printre care şi o Rusie plasată într-o convalescenţă perpetuă ca în anii Elţin. De aici trebuie să deducem că nici pentru noi cei de astăzi viitorul nu este bătut în cuie şi oricând un factor X poate răsturna marile tendinţe. În locul unei tranziţii hegemonice să ne aşteptăm oare la o Chină îmbătrânită în care cheltuielile militare să fie anexate nevoii de a plăti pensii; la o Rusie postPutin în colaps; la un Kazahstan şi Uzbekistan magnificate demografic ce vor popula sudul spaţiului slav şi vor da tonul în Asia Centrală; la o resurecţie la rasei iberice în America de Nord? Sau cine ştie? De cele mai multe ori deznodământul este o metisare între diferitele scenarii predictive/prevăzute!
            Revenind la tema studiului de mai sus, aceasta a avut în vedere radiografia crizei sistemului comunist dintr-o perspectivă coreeano-centrică aşa cum poate fi reconstituită din arhivele MAE-ului.  A se înţelege bine: telegramele sau depeşele singure nu pot rezolva rebusul, dar informaţiilor conţinute se adaugă lucrărilor scrise până acum şi pot completa zonele gri, pot deschide noi poteci pentru cercetare.
Integrând importanţa Coreei de Nord în interogaţia de la început, putem încerca să explicăm cum de a supravieţuit aceasta căderii întregului sistem. Rezistenţa ideologiei şi a regimului Ciuce demonstrează cum societăţile pot găsi resurse de supravieţuire dincolo de ce se poate închipui. În plus, supravieţuirea RPDC se datorează, în mod ironic, capitalismului. Dacă nu ar avut loc reformele lui Deng Xiaoping ce au alimentat miracolul chinezesc, nici Phenianul nu s-ar fi putut baza pe sprijinul puternic al Regatului de Mijloc. Al doilea item ironic ţine de Coreea de Sudà chiar dacă de la Seul ar exista/au existat iniţiative serioase pentru reunificare, costurile (deci tot un argument capitalist) procesului sunt foarte mari, din punct de vedere economic, social, psihologic. Paralela poate fi făcută cu soarta micilor vieţuitoare care populau Pământul simultan cu dinozaurii. Atunci când aceştia au pierit, conlocuitorii planetei s-au adaptat mai repede deoarece consumau resurse mai puţine.
 
[1] A se vedea în primă instanţă Telegrama 057502, 03.01.1981 alături de Telegrama 057.758, 28.09.1981, ambele Dosar 503, Problema 220/1981/Coreea, Generale (Secret), ambele p.1
[2] A se vedea cifrele furnizate de anul 1981 de către Zbigniew Brzezinski:
[5] Zbigniew Brzezinski, op.cit., p.41

[6] Andrej A Popov and Henry P.David, Russian Federation and the USSR Succesor States în Henry Philip David, Joanna Skilogianis (ed), From Abortion to ContraceptionA Resource to Public Policies and Reproductive Behavior in Central and Eastern Europe from 1917 to the Present, Greenwood Press, 1999, pp.223-279, esp.236

Categorie SUA Comunitatea Europeană Japonia URSS
Computere mari şi medii 96.500 23.400 16.900 3.040
Computere mici 1.000.000 240.000 70.000 22.000
Roboţi industriali 44.700 51.877 67.435 3.000
 
Zbigniew Bzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul douăzeci, Editura Dacia, Cluj, 1999, pp.40-41

[3] Donald Filtzer, Soviet Workers and the Collapse of Perestroika: The Soviet Labour Process, Workers and Gorbachev’s reforms, 1985-1991, Cambridge University Press, 1994, pp.20-22 şi passim

[4] Robert Strayer, Why Did the Soviet Union Collapse?: Understanding Historical Change, M.E.Sharpe, New York, 1998, p.136

[7] Cifrele sunt din Telegrama 057821, 03.12.1981 (Secret), Dosar 220, 1981, Coreea Generale, p.3
[8] Dosar 1546A, Problema 20, Referitor la referat şi planificarea de muncă a serviciului secretariat, 1981, p.2
[9] Dosar 220/b, 1982, RP Chineză- Ţări socialiste
[10] Telegrama 057592 din 6.04.1981 (Phenian) în Buletin economic, 26 mai 1981, Dosar 1576, Problema 212, 1981, RSR, Buletin economic, volum I, p.2
[11] Raport referitor la activitatea ambasadei RSR la Phenian, Nr. 001003, 16.02.1982 din Dosar 501, Problema 20/1981/Coreea, Referitor la stadiul relaţiilor româno-coreene, p.7
[12] Ibidem, p.3
[13] Ibidem, Cap II. Schimburi comerciale şi cooperarea economico-tehnică, pp.6-7
[14] Ibidem, p.8
[15] Capitolul IV: Activitatea de relaţii şi informare, Ibidem, p.12
[16] Darea de seamă privind activitatea DR I în anul 1982, Dosar 1924, Problema 20/1982/RSR, Referitor la daream de seamă privind activitatea DR I pe anul 1982, p.3
[17] Telegrama 0557559, 20.02.1981, Dosar 220, 1981, Coreea Generale
[18] Telegrama 057801, 09.11.1981, Dosar 220, 1981, Coreea Generale
[19]  Promisiunea a fost făcută de către ministrul de externe al RPDC, Hă Dam ambasadorului bulgar de la Phenian. Telegrama 0557823, 5.12.1981, Dosar 220, 1981, Coreea Generale
[20] Interesul Phenianului faţă de continentul negru avea loc în contextul mai larg a ceea ce istoricul britanic Paul Johnson numea <generaţia Bandung>, cu referire la conferinţă din Indonezia, 1955 unde s-a lansat Mişcarea Non-Aliniată. Ulterior, solidarităţii tiermondiste i se va adăuga şi dorinţa de a întrece în prestigiu Coreea de Sud, eternul rival ce stabilise numeroase contacte diplomatice cu naţiunile decolonizate şi în căutarea de credite şi ajutor financiar. Aşa poate fi înţeleasă şi stabilirea de relaţii între Maroc şi Phenian în februarie 1989. Telegrama menţiona frugal că Seulul şi Rabatul deja stabiliseră contacte. Telegrama 056071, 15.02.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Dosar Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, p. 4. Într-o altă telegramă din aprilie, se anunţă că RPDC salută retragerea trupelor sud-africane din Nambia şi se mai reliefează că ambele Corei vădeau interese în acelaşi stat african. Telegrama 050567, 17.04.1989. Dosar 246, Problema 220, 1989. Dosar Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.12-13.
                Derivând din criza sistemică despre care vorbeam mai sus este şi cererea Canadei de a fi primită la şedinţele Conferinţei ţărilor nealiniate de la Belgrad din august 1989. Opoziţia RPDC faţă de cererea venită dinspre Ottawa a nemulţumit Nigeria, Rwanada şi Senegalul. Telegrama 048.623, 05.08.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Dosar Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.33-34
Pentru un studiu despre diplomaţia nord-coreeană în Africa a se vedea şi Jide Owoeye, The Metamorphosis of North Korea's African Policy, Asian Survey, Vol. 31, No. 7 (Jul., 1991), pp. 630-645
[21] Telegrama 028129, Dar El Salaam, 25.06.1981, Dosar 220, 1981, Coreea Generale, Secret
[22] Telegrama 062072, 24.06.1981, Salisbury, Dosar 220, 1981, Coreea Generale
[23] Telegrama 050524, 05.02.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989, Referitor la politica externă. Relaţiile RPD Coreene cu alte state, p.3
[24] Telegrama 057563, 18.02.1986, Dosar 245, Problema 210, 1986, Situaţia internă din RPD Coreeană
[25] Telegrama  057587, 06.03.1986, Dosar Nr.253, Problema 220, 1986, RPD Coreeană. Politica externă a RPD Coreene
[26] Telegrama 057537, 04.02.1987, Dosar nr.253, Problema 220, 1987 Politica externă a RPD Coreene, pp.19-20
[27] Telegrama 057798, 25.09. 1987, Dosar nr.253, Problema 220, 1987 Politica externă a RPD Coreene, pp.80-81
[28] Telegrama 057829, 12.10.1987, Dosar nr.253, Problema 220, 1987 Politica externă a RPD Coreene, pp.93-94
[29] Capitolul I: „Succintă prezentare a tabloului politic şi economic-social al RPD Coreene”, Raport de Activitate şi planul de muncă al ambasadei romne la Phenian pe anul 1987, p.14
* Dacă avem mai ales în vedere cavalcada din Europa de Est şi prostetele din Piaţa Tienanmen.
[30] Telegrama 050503, 05.01.1989, Dosar 244, Problema 210, 1989, RPD Coreeană, Referitor la relaţiile intercoreene, pp.5-6
[31] Ibidem, p.7
[32] Telegrama 067592, 01.11.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.45-46
[33] Telegrama 050557, 25.03.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.5-6
[34] Telegrama 045703, 30.06.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.29-30
[35] Telegrama 050068, 10.08.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Dosar Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.35-36
[36] Telegrama 050698, 04.09.1989, Dosar 246, Problema 220, 1989. Dosar Referitor la Relaţiile Externe a RPD Coreene cu alte state, pp.37

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.