Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (1) | publicatii - Politica La Est
coreea-3.jpg

Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (1)

Coreea de Nord şi criza comunismului văzute din arhive (1)
 Silviu Petre
Bucuresti, 28 februarie


A putea ştii ce-ţi rezervă ziua de mâine este un vis al ştiinţelor sociale şi un imperativ al artei oamenilor de stat. Nu degeaba se mai foloseşte şi sinonimul a divina- adică a accesa voia zeilor sau a te pune chiar în locul lor pentru a putea modela viitorul.
Frustrarea perenă a celor care studiază fenomenele socio-umane şi lucrează cu  materialul vizibil dar extrem de imprevizibil care este individul, se cheltuieşte în modele, scheme şi teorii care de care mai sofisticate. Acestea fiind scrise, una dintre cele mai mari eşecuri ale ştiinţelor sociale din secolul XX ţine de neputinţa prevederii căderii comunismului.[1] Atât de mare era fascinaţia/teama de colosul înmănunchiat de factorul sovietic, şi atât de confortabil devenise Occidentul cu aranjamentul numit Războiul Rece încât bipolarismul părea să dea predicatul istoriei mult în secolul XXI. La data scrierii opusului său (Teoria politicii internaţionale, 1979) Kenneth Neal Waltz nu numai că îşi imagina durabilitatea lumii bipolare dar îi şi argumente virtuţile în ceea ce privea stabilitatea.[2] Doisprezece ani mai târziu, Immanuel Wallerstein, un pasionat al tendinţelor istorice a la long durée publica la Cambridge University Press volumul său de eseuri cu titlul Geopolitică şi geocultură. Datând din vara lui 1991, textul sociologului marxist nu lua în calcul căderea Uniunii Sovietice doar câteva luni mai târziu şi desena tendinţele noului interval bazat pe un sistem internaţional cvadrupolar: Statele Unite, Europa unită, Japonia şi o Rusie (în continuare sovietică) dar mult mai pragmatică şi lipsită de orice mesianism ideologic.[3] Nici Robert Gilpin (1981) ori Paul Kennedy (1987) nu vedeau un deznodământ postbipolar. Ba mai mult, cel de-al doilea atrăgea atenţia că Statele Unite sunt în pericol de a se supraextinde şi a cunoaşte un declin asemănător cu hegemonii timpurilor trecute.
De cealaltă parte a Cortinei de Fier şi, implicit, a dilemei securităţii, merită sondate părerile decidenţilor care aveau de gestionat un sistem politico-economic în criză. Reformele lui Deng de după 1978 sau Perestroika şi Glasnostul gorbacioviste de după mijlocul decadei următoare denotau cât se poate de clar că şi vizibil că formula dirijistă nu mai era una de succes şi se impuneau schimbări fundamentale de supravieţuire. Studiul arhivelor MAE român cu privire la relaţiile Bucureşti-Phenian denotă semnele declinului comunismului. Cataloagele cu indici economici ori observaţiile/telegramele diplomaţilor spre şi către Coreea de Nord nu sunt greu de citit printre rânduri.
În cele ce urmează vom poposi asupra cauzelor ce au determinat eşecul de predicţie al căderii URSS&Co., apoi vom intra în arhivele diplomatice de ani ’80, ultima parte fiind rezervată unor reflecţii asupra viitorului. Prima parte va reflecta asupra greutăţii de a prevedea viitorul; a doua va face un tur de orizont asupra dificultăţilor economice urmând ca a treia să detalieze situaţia Coreei de Nord ca test de turnesol pentru criza economică intra-comunistă. Ultima parte va face cercul complet şi va încheia cu o serie de întrebări despre (im)previzibilitatea lumii contemporane.
Limitele articolului sunt date de caracterul ei predominant economic, marginalizând evenimentele politico-diplomatice  care nu au legătură directă cu mersul a tot ceea ce înseamnă comerţ şi producţie.
 
 
 
I. Eşecul divinaţiei
            Neputinţa de a prevedea implozia Uniunii Sovietice s-a tradus printr-un proces de interogaţie teribil de intens atât la nivelul teoretic al ştiinţelor sociale cât şi la cel instituţional-praxeologic. Pentru Ofira Seliktar, autoarea mai multor volume despre intelligence, explicaţia eşecului de a prevesti căderea URSS cere o disertaţie asupra felului în care concepem cercetarea socială. Unul dintre cele mai problematice concepte este cel legat de legitimitate, mai precis despre cât de legitime sunt elitele şi regimul proiectat de acestea în sânul societăţii. Cum cifrele sunt relative aici, pragul critic al exploziei populare nu poate fi determinat cu exactitate. Aşa s-ar explica uimirea produsă de răsturnarea Şahului Reza Pahlavi sau turnura din 1991, conchide Seliktar.
            John M.Diamond preferă o abordare mai degrabă empirică şi extrage învăţăminte din documentele oficiale şi declaraţiile publice şi semi-private ale unor personalităţi de primă mână din aparatul decizional american. Central expunerii lui Diamond este rechizitoriul împotriva CIA-ului din anii 1990. Investigaţiile demonstrează că eşecurile Agenţiei Centrale de Informaţii trebuie integrate într-un context mult mai amplu. Astfel, climatul generat de Războiul Rece atât în anii ’70 cât şi ’80 inducea impresia unui URSS încă ameninţător, de aceea toate opiniile declinismului său nu erau luate în considerare nici în mediile academice şi nici în cele militaro-politice. În acest sens semnale de alarmă au fost trase de nume precum Andrei Amalrik şi Randal Collins. Zbigniew Brzinezinki însuşi, la origine sovietolog, a editat şase volume în care se lua în calcul cu seriozitate posibilitatea colapsului sovietic într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat. Lucrarea cunoscutului politolog francez Alain Besancon- Anatomia unui spectru- din 1982 era fidelă titlului său prin descrierea indicilor economico-sociali ce însoţeau criza economiei dirijiste.
Gânditorul şi om politic Daniel Patrick Moynihan atrăgea atenţia încă din 1979 asupra tensiunilor interne din ceea ce Reagan avea să numească puţin mai târziu drept <Imperiul Răului>: „The Soviet empire is coming under tremendous strain. It could blow up.”[4]Invazia din Afganistan în decembrie 1979 a creat încă odată iluzia vigorii expansioniste a Moscovei dar nu l-a împiedicat pe acelaşi Moynihan să declare că:„The Soviet Union is a seriously troubled, even sick society. The indices of social disorder, social pathology is not too strong a term- are even more so. The defining event of the decade might well be the break-up of the Soviet Empire. But that.. could also be the defining danger of the decade.”[5]
Dincolo de asemenea alocuţiuni şi gânduri exprimate public, decidenţii americani de ordin înalt începând cu Jimmy Carter şi continuând cu administraţia republicană nu au însărcinat CIA să-şi dedice atenţia factorilor interni, socio-economico-ideologici în afară de dimensiunea marţială a comportamentului sovietic.[6]
După ce am trecut în revistă toate cele de mai sus, în ceea ce ne priveşte, eşecul de prevestire a momentului decembrie 1991 se rezumă la două cauze:
a)      Uniunea Sovietică reprezenta, cel puţin la nivel cantitativ, o forţă militară echivalentă cu SUA manifestând potenţialul de a o depăşi pe aceasta;
b)      Paradigma (mindsetul, Weltanschaungul) după care opera aparatul de decizie american se concentrase atât de puternic pe ceea ce însemna Uniunea Sovietică încât devenise greu de conceput dispariţia acesteia.
A. La începutul ultimei decadei de Război Rece, deznodământul confruntării nu apărea deloc în vizor. Rata cu care Uniunea Sovietică se înarma schimba atenţia dinspre indicii interni şi o concentra pe capacităţile ofensive. Cifrele compilate de istoricul Paul Kennedy nu aveau darul de a furniza povestea succesului pentru NATO[7]:
 
  Pactul de la Varşovia NATO
Non-sovietice URSS Total Total SUA Non-americane
Submarine nucleare - 105 105 97 85 12
Submarine diesel 6 168 174 137 5 132
Nave de suprafaţă mari 3 184 187 376 149 227
Avioanele forţelor maritime 52 755 807 2533 2250 283
 
Tipuri de rachete[8] SUA URSS
Focoase pe ICBM 2118 6420
Focoase pe SLBM 5536 2787+
Focoase pe avioane 2520 680
Totaluri 10.174 9987+
 
În pofida paginilor populate de consideraţii despre slăbiciunile Kremlinului, Kennedy nu extrage concluzia vreunui câştigător clar. Mai mult decât atât, el avertiza că URSS nu va părăsi scena istoriei fără o încleştare demnă de numele şi mărimea ei: „ Cei care se bucură de dificultăţile curente ale Uniunii Sovietice şi îi aşteaptă nerăbdători colapsul ar putea să-şi amintească de faptul că astfel de transformări au loc, de obicei, cu costuri foarte mari şi nu întotdeauna într-un mod previzibil.”[9]
Diferit în detalii, dar nu în principiu i se alătură tabloul furnizat de Edward Luttwak: aşadar, la nivel de 1976-1980 Tratatul de la Varşovia deţinea 2.839.000 combatanţi iar NATO 2.921.000 iar raportul în număr de divizii (sau echivalenţi ai acestora): 99 la 66, respectiv.[10]
 
B. Psihologia a făcut mereu casă cu filozofia şi arta strategiei pentru a ghida acţiunea. Este un clişeu a spune că reflecţia politică nu este posibilă în absenţa unor premise despre natura umană, fie aceasta individuală sau de grup. Caracteristică naturii umane este împărţirea câmpului social între prieteni şi duşmani/ între un grup căruia individul doreşte să-i aparţină şi o instanţă spre care îşi proiectează agresivitatea. Dictumul lui Vergiliu: „Hectora qui noset si Troia felix fuiset?” [Cine l-ar fi cunoscut pe Hector dacă Troia era fericită?] descrie dezideratul de a găsi adversităţi pentru a le rezolva. În timpurile recente, cercetările psihologilor vorbesc despre nevoia de duşmani. Cercetările lui Erik Erikson şi Charles Pinderhughes argumentează că tendinţa omului de a se grupa în triburi şi de a judeca mediul înconjurător dual/maniheist este un fenomen preistoric.[11]
Încercând să aplice cuceririle psihologiei în relaţiile internaţionale, Jennifer Sterling-Folker îmbină realismul şi constructivismul. Pentru Sterling-Folker perceperea unui duşman exterior presurizează grupul uman să devine mai solid pentru a supravieţui şi îi creează o identitate aparte, diferită de a altor comunităţi.[12]
            Pentru psyche-el colectiv american în speţă, nevoia psihologică de a înfrunta adversităţile îşi are originea în fundamentul puritan al celor care au întemeiat cele 13 Colonii şi care mai târziu a zămislit mitul excepţionalismului. Contrar istoriografiei care descria primele decenii americane petrecute în izolaţionism şi lipsa interesului faţă de afacerile Vechii Lumi, Robert Kagan zugrăveşţe tabloul unei naţiuni care încă de la început îşi propusese să schimbe sistemul internaţional şi să răstoarne vechile monarhii europene în numele principiului conducerii populare: „Like most expansive peoples—the Greeks and Romans, for instance— Anglo-Americans did not view themselves as aggressors. […]The Anglo-American settlers pressed into territories claimed by others in the conviction that they were serving a higher purpose, that their expansion was the unfolding of an Anglo-Saxon destiny. They saw themselves as the vanguard of an English civilization that was leading humanity into the future. The first American exceptionalism was really an English exceptionalism, the first American mission an Anglo-Saxon, Protestant, imperial mission.”[13]
Într-o logică similară, V.S. Pedersen anatomizează psihicul american pornind de la scrisoarea avertisment a celui de-al doilea preşedinte, John Quincy Adams care îşi avertiza concetăţenii să nu se amestece în aventuri peste mări şi ţări, în căutarea unor monştri pe care să-i ucidă („în search of monsters to destroy.”) Aşadar, continuă Pedersen excepţionalismul american îşi justifică raţiunea de a fi prin căutarea unor provocări care să reafirme spiritul naţional printre restul naţiunilor.[14] (Sigur, nu trebuie dedus de aici că toate episoadele militare în care a fost implicat Washingtonul sunt produce artificiale, multe corespund unor ameninţări de securitate cât se poate de reale.) Ca pivot pentru o altă cercetare s-ar putea încerca o analiză similară şi pentru mesianismul marxist-leninist sovietic.
            Pentru ceea ce priveşte studiul prezent, rivalitatea sovieto-americană de peste patruzeci de ani a creat o nouă diviziune a muncii sub numele de sovietologie. Aceasta s-a cimentat ca un cumul de formulări teoretice cu valoare prescriptivă şi modele de acţiune menite a aborda Uniunea Sovietică. Chiar dacă scopul suprem rămâne înfrângerea acesteia, pentru sovietologii din  tot ceea ce însemna Academia, Pentagon, presă, think-tankuri ori Casa Albă, pieirea comunismului însemna şi pensionarea lor (indiferent că erau conştienţi sau socializaseră o perspectivă asupra lumii de care nu mai puteau scăpa).
 
 

[1]  Mark R. Beissinger, Nationalist Mobilization and the Collapse of the Soviet State, Cambridge University Press, p.2

[2] Trebuie spus mai înainte de toate că teoria waltziană se preocupă de schimbările în interiorul sistemului, decât de schimbarea sistemică, iar cu atât mai puţin de ceea ce se întâmpla în interiorul  Uniunii Sovietice. Pentru gânditorul american, întâietatea celor doi poli asupra restului globului era o condiţie suficientă pentru a se concentra pe interacţiunea lor: „Sistemul pare robust, chiar dacă este puţin probabil ca el să dureze tot atât de mult ca şi predecesorul său..” [p.223] Totuşi el concede că Moscova reprezintă puterea cea mai slabă în pofida unor atuuri: „Uniunea Sovietică se bucură de multe din avantajele pe care le au Statele Unite şi de unele care nouă ne lipsesc, în special de cele cu privire la înzestrările naturale. Având o jumătate din produsul nostru naţional brut, ea este totuşi nevoită să facă mari eforturi pentru a rămâne în cursă.” [p.243]
Kenneth N.Waltz, Teoria politicii internaţionale, traducere de Nicoleta Mihăilescu, studiu introductiv de Lucian-Dumitru Dîrdală, Polirom, Iaşi, 2006

[3] Immanuel Maurice Wallerstein, Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System, Cambridge University Press, 1991, pp.123-139 şi passim

[4] John M. Diamond, The CIA and the Culture of Failure: U.S. Intelligence from the End of the Culture of Failure, Stanford University Press, 2008, p.26

[5] Ibidem
[6] Ibidem, p.33
[7] Paul Kennedy, Ascensiunea şi decăderea marilor puteri. Transformări economice şi conflicte militare din 1500 până în 2000, traducere de laurenţiu Ursu, Teodora Moldovanu, Lucia Dos, Ramona Lupu, postfaţă de Andrei Miroiu, Polirom, Iaşi, 2011, p.445
[8] Ibidem, p.450
[9] Ibidem, p.453
[10] Edward N. Luttwak, Strategy and Politics New Brunswick. Collected Essays, New Jersey, 1980, pp.8-11
[11] Vamik D. Volkan, A Notebook on the Psychology of the U.S.-Soviet Relationship, Political Psychology, Vol. 6, No. 2, Special Issue:  (Jun., 1985), pp. 219-247
[12] Jennifer Sterling-Folker, Realism and the Constructivist Challenge: Rejecting, Reconstructing, or Rereading, International Studies Review, vol. 4, issue 1 (Spring 2002): 73-97
[13] Robert Kagan, Dangerous Nation, New York, Alfred Knopf, 2006, pp.11-12 şi passim
[14] V.S. Pedersen, In Search of Monsters to Destroy? The Liberal American Security Paradox and a Republican Way Out, International Relations, No. 17, 2003, pp. 213-232

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.