Balanţa lucidităţii | publicatii - Politica La Est
aron-raymond_poza.jpg

Balanţa lucidităţii

Raymond Aron, Spectatorul angajat. Interviu cu Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton, traducere: Miruna Tătaru-Cazaban, Nemira, Bucureşti, 1999/ 2006 (Julliard, 1981), 480 pagini
ISBN: 978-973-569-893-5
Necopertată

scris de Silviu Petre

     Luciditatea, asemenea unei fotografii bune se obţine în momentul în care culorile şi umbrele, funcţii ale unei poziţii focale corect alese îţi surprind esenţa obiectului, adică biografia irepetabilă a clipei. Fotograful este, prin însăşi natura meseriei sale, un spectator angajat. Nu este actor pentru că nu este el cel care se află în faţa obiectivului pentru a fi imortalizat, dar nici un simplu privitor care se lasă îmbătat de peisaj. Acest lucru se vede cel mai bine când lucrezi cu oamenii şi trebuie să sincronizezi o anumită postură cu răbdarea lor finită.
Pictorul are tot timpul din lume, chiar şi în absenţa unui model aflat aievea, în timp de fotografului i se cere pescuirea în mreje a instantaneului.
Cu greu pot găsi o metaforă care să descrie mai bine exigenţele morale ale secolului XX în care deciziile trebuie acuplate rapidităţii unui timp în care fiecare decadă este utopie faţă de cea precedentă şi muzeologie faţă de cea succesoare. Ȋntr-o asemenea introducere se aşează moştenirea intelectuală a lui Raymond Aron (1905-1983), unul dintre mari clasici liberali pe care nu-i prea mai citim şi una dintre foarte puţinele minţi lucide- lucide adică nehipnotizate de promisiunile milenariste ale ideologiilor totalitare. Interviul luat la finele vieţii sociologului şi filozofului francez de către Jean-Louis Missika şi de Dominique Wolton, alături de voluminosul său volum de Memorii conturează (auto)portretul luptelor, frământărilor, şovăirilor lui Aron.
Mergând pe firul vieţii lui Raymond Aron, interviul se fragmentează în trei părţi. Prima, numită Franţa în agitaţie vorbeşte despre anii ’20-’30, războiul şi perioada imediat următoare. A doua parte, Democraţie şi totalitarism tratează prima parte a Războiului Rece, particularizat în cazul Franţei la haosul celei de-a Patra Republici curmate de venirea generalului de Gaulle. Ultima parte are în centru revoltele studenţeşti din mai 1968 şi destinderea- jetoanele unei reflecţii care permit speranţa în sfârşitul confruntării sovieto-americane.
      Ȋn spiritul cartezian al lui Raymond Aron însuşi, coordonatele sale bio-bibliografice se pot trata pe două axe: una a întemeierii teoretice şi cea de-a doua a evoluţiei evenimenţiale. Berlinul a fost aşadar sediul unei dinamici germane care îşi căuta diaspore (din punct de vedere cultural) şi periferii (ca adjuvant al unei politici imperiale, expansioniste). Intrat în contact cu sociologia germană, şi mai ales cu Max Weber şi scrierile lui Carl von Clausewitz, Aron şi-a putut consolida vocaţia sa carteziană preluând de la primul tema raţionalităţii şi radiografia societăţilor moderne; de la al doilea tema hazardului care însoţeşte acţiunea umană indiferent de eforturile noastre de a stăpâni perfect istoria; de la ambii ipostaza spectatorului angajat- pe diferite gradualiăţi, atât Weber cât şi Clausewitz au pendulat între teorie şi implicarea politică ratată, rămânând însă posterităţii doar pentru gândirea lor.
Germania îmi oferea şi fenomenologia, adică un anumit mod de a aborda ştiinţele umane..Când am am ajuns în Germania, am fost mai întâi uimit. Ştiţi, limba germană are o supleţe excepţională pentru filozofie, astfel încât avem întotdeauna tendinţa de a crede că filozofii germani sunt mai profunzi decât sunt de fapt.” [pp.50-51]
La Max Weber am găsit ceea ce căutam; un om care avea în acelaşi timp experienţa istoriei, înţelegerea politicii, voinţa adevărului şi ca scop decizia şi acţiunea. Or, voinţa de a vedea, de a percepe adevărul, realitatea, pe de o parte, iar de cealaltă parte, voinţa de a acţiona: acestea sunt, mi se pare, cele două imperative pe care am încercat să le urmez toată viaţa mea.” [ibidem]
 Tot acolo, în Germania, Aron va cunoaşte nazismul cu tenta sa anti-semită. Dacă Viena antebelică îşi datora pulsaţia intelectualităţii evreieşti (în mai toate domeniile de activitate), Berlinul interbelic devine irizantul unui naţionalism feroce cu ambiţii universaliste.
Acest eveniment [venirea la putere a lui Hitler] nu putea să nu mă facă să văd iraţionalitatea politicii şi necesitatea, pentru a face politică, de a te juca cu pasiunile iraţionale ale oamenilor. Pentru a gândi politica, trebuie să fii cât mai raţional posibil, dar pentru a o face trebuie inevitabil să utilizezi pasiunile iraţionale ale oamenilor. Activitatea politică este deci impură şi de aceea prefer să o gândesc.” [p.55]
„- Am conştientizat lumea. Altfel spus, mi-am făcut educaţia politică. Şi nu educaţia mea sentimentală. Ȋn primăvară lui 1930, ajungând în Germania, aveam un suflet de copil. Ȋn 1933, am revenit în Franţa ca adult. Am conştientizat ce este politica în tot ceea ce poate avea ea mai oribil.”, îi răspunde lui Aron întrebării lui Dominique Wolton despre ceea ce îl schimbasem la întoarcerea în Franţa. [p.56]
     Ȋnceputul războiului nu a fost decât clipa de eşafod al unei oboseli morale în care neutralitatea şi complicitatea se confundau în perspectiva democraţiilor occidentale şi mai alea a Franţei.
Cel puţin pentru Franţa, Münchenul era a doua linie Maginot.
Asemenea primilor creştini care jubilau la vederea lui Atilla, distrugătorul umbrei Romei, tentaţia totalitarismului făcea victime între mulţi dintre cărturarii şi oamenii de stat ai epocii.
Am trăit anii ’30 în disperarea decadenţei franceze, cu sentimentul că Franţa se scufunda în neant. Catastrofa războiului ar fi trebuit să fie pre-simţită. Ȋn fiind, Franţa nu mai exista. Ea nu mai exista decât prin ura unor francezi împotriva altora.” [p.90]
 Singurul om politic cu forţă şi luciditate rămâne Paul Reynaud, în viziunea lui Aron. Ȋnţelegând că nazismul reprezintă diviziile blindate [p.76], Reynaud a încercat să susţină ideile colonelului de Gaulle şi să ceară fermitate în faţa expansiunii Reich-ului. „Voi spune doar că Reynaud reprezintă tragedia unui personaj destinat să fie omul far al generaţiei lui şi care nu a avut ocazia să fie la putere decât în ajunul catastrofei care l-a adus cu ea.” [ibidem]
 Cel de-al doilea mare război, suprasolicită biografia lui Aron spre un nou nivel de tensiune a ipostazei sale de spectator angajat. Susţinerea sporadică şi critică faţă de generalul de Gaulle pregăteşte cearta cu Sartre de după război. Ȋn timp ce autorul „Apelului” îi reproşa filozofului de la Sorbona lipsa motivaţiei sale în a susţine până la capăt mişcarea gaullistă, cu Sartre cearta viza atlanticismul lui Aron faţă de admiraţia celui care a scris „Fiinţa şi neantul” privind Uniunea Sovietică. Psihologic vorbind, formula pusă de Aron Războiului Rece, aceea de „război improbabil, pace imposibilă” descrie foarte bine relaţia sa cu prietenii copilăriei şi tinereţii. Cel mai brutal cu Sartre şi ceva mai târziu, dintr-un alt punct de vedere, cu André Malraux.
Se pare că în această generaţie a fost imposibil să salvezi prieteniile atunci când alegerile politice nu au mai coincis. Politica era probabil prea serioasă şi prea tragică pentru ca prieteniile să poată rezista opoziţiilor în acest domeniu.” [p.143]
Tot aici sugestiv este răspunsul său la întrebarea lui Jean-Louis Missika: -Aţi suferit în urma rupturii cu Sartre?- Era, dacă vreţi, tristeţea adultului care pierde prieteniile tinereţii. Da, a pierde prieteni înseamnă a pierde o parte din tine însuţi.”[p.196]
        Ultima parte a interviului tratează dualitatea bio-bibliografică urmărind modul cum ultima parte a Războiului rece reverberează în scrierile aroniene: Războiul din Algeria, consolidarea celei de-a V-a Republici, criza rachetelor din Cuba, mai 1968, refuzul Franţei gaulliste de a permite unificarea europeană preconizată de Jean Monnet, relaxarea anilor ’70. Impresia finală pe care Aron o lasă să respire prin perdea este aceea unei lumi oximoronice, încă fracturate de rivalităţi ireconciliabile. Pe de-o parte Statele Unite au încetat să fie prima forţă militară a lumii iar Europa a ajuns o civilizaţie hedonistă. Pe de alta, Aron nu crede în optimismul liberalilor transnaţionali care pariază pe interdependenţa economică pentru a schimba Uniunea Sovietică [p.305] şi continuă să vadă garanţia stabilităţii între blocuri tocmai în prezenţa armelor atomice.
Ceea ce mi se pare foarte adesea absurd în gândirea occidentală este faptul de a spune: sau destinderea, sau războiul. Destinderea şi Războiul Rece nu înseamnă că într-un caz există pericol de război şi că în celălalt nu există. Destinderea şi Războiul Rece sunt modalităţi diferite ale aceleiaşi confruntări. Cât exista Războiul Rece, violenta mergea puţin prea departe faţă de ceea ce era de dorit când există destindere, relaţiile sunt mai puţin încordate, dar asta nu împiedică Uniunea Sovietică să cucerească vreo ţară sau alta din Africa sau din altă parte.” [p.307]
 
Raymond Aron- existenţialistul neasumat
      Existenţialismul este de obicei asociat cu gândirea franceză asezonată stângii: Sartre, Albert Camus ,Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir. Considerând omul drept un punct de pornire şi nu unul de destinaţie, existenţialismul (ca lentilă de contact a viziunii revoluţionare) apare ca un plan B al unei lupte care este conştientă de şansele sale modeste refuzând totodată resemnarea: dacă nu putem schimba fundamental lumea, măcar să găsim o formă de liberare în noi înşine, par să spună existenţialiştii. Asociat unui fel de liberalism sceptic, chituit cu scepticism, Aron ar părea  un candidat nepotrivit în vitrina existenţialismului. Şi totuşi tăria gândirii sale constă tocmai în empatie, în efortul de se pune în locul celuilalt, pentru a-l putea înţelege înainte de a-l judeca. Tocmai aici consta greutatea lui Wolton (mai ales) şi Missika de a-l înţelege de ce angajamentul aronian nu a fost unul total şi unilateral. Când te pui în pielea celuilalt şi în concesionezi o porţiune de justeţe, nu mai poţi trece peste interlocutor cu uşurinţă.
    Să luăm spre exemplu afirmaţia lui Vladimir Tismăneanu cum că Raymond Aron i-a acordat marxismului o înălţime ştiinţifică nemeritată. Astăzi este mai simplu să judeci trecutul de la înălţimea unui deznodământ pe care îl cunoşti.[1] Ȋn secolul XX, pentru cei aflaţi în interiorul situaţiei acest lucru era mai greu
²Ȋn realitate, am fost sedus de marxism. Când mi-am ales itinerariul intelectual, când am decis sa fiu în acelaşi timp un spectator şi un actor al istoriei, am început prin a-l studia pe Marx şi în special Capitalul. Ȋmi doream să găsesc o filozofie adevărată a istoriei care să aibă avantajul incomparabil de a ne învăţa totodată ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie.. Şi astăzi încă păstrez interesul pentru marxismul lui Marx, nu pentru cel al lui Brejnev care este foarte plictisitor. Dar marxismul lui Marx este foarte, foarte interesant.² [p.66]
..iar marxismul, indiferent de părerea noastră  despre el, rămâne un pilon al sociologiei moderne.
  Spuneam că tăria abordării sale constă tocmai în empatia ce îi permite analiza unei probleme pe toate faţetele, asemenea unui bijutier. Dar totodată şi slăbiciunea sa. Ȋmpărtăşesc critica făcută de Jean-François Revel în „Cunoaşterea inutilă” despre nehotărârea lui Aron- lăudabilă în templul ideilor, dar greu de înţeles în lumea reală unde ni se cere ca loialităţile să ne fie clare, chiar şi atunci când nu ne convin toate detaliile.
 

[1] Raymond Aron, Marxisme imaginare. De la o sfântă familie la alta, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Polirom, Bucureşti, 2002.Deşi pe blogul său personal pare să îşi nuanteze poziţa faţă de marxism:http://tismaneanu.wordpress.com/2011/05/13/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.