Andreea-Cristina Mihai, Războiul împotriva noii violenţe arhaice | publicatii - Politica La Est
globe-old.jpg

Andreea-Cristina Mihai, Războiul împotriva noii violenţe arhaice


Andreea-Cristina Mihai, Războiul împotriva noii violenţe arhaice. Rolul HUMINT în armata viitorului, Editura Militară, Bucureşti, 2014, 320 de pagini
    Silviu Petre
 
Fiecare nouă descoperire în ştiinţă creează noi diviziuni ale muncii, elimină meserii ori competenţe consacrate, reifică relaţiile dintre oameni pentru a crea în schimb alte posibilităţi de contact. Cu fiecare nouă revoluţie în ştiinţă & tehnologie specia dobândeşte noi capacităţi, puteri sporite, surplus de viteză, dar la pachet cu vulnerabilităţi de alt fel decât cele precedente. Mai mult de atât, fiecare nouă revoluţie tehno-ştiinţifică generează alte raporturi ierarhice între beneficiari şi nemulţumiţi, oameni privilegiaţi şi cei lăsaţi pe dinafară. Nu în ultimul rând tehno-ştiinţa avansează cunoaşterea, dar simultan o şi ocultează/ opacizează. Deoarece pe măsură ce folosim invenţii de pionerat devenim altcineva, indivizi şi grupuri; aşa deci că este nevoie de un alt efort pentru a ne da seama cine suntem.
            Consideraţiile de mai sus ar putea părea risipă de cuvinte dat fiind că titlul cărţii ne trimite spre domeniul aplicat al ştiinţelor militare, spionajului şi contrainsurgenţei. La o privire mai atentă, sintagmele „noua violenţă arhaică” şi „HUMINT” subîntind ambiţia lucrării de a judeca fenomenologia terorismului îmbinând interpretarea filozofică celei politologice. Pe cale de consecinţă structura lucrării redă două părţi: prima dedicată prezentării cofrajului teologico-filozofic al turbulenţelor actuale pentru ca a doua să precipite consideraţiile făcute în creionarea rolului pe care Humint-ul sau, mai simplu spus, spionajul îl are în lupta contra flagelului terorist. Pledoaria cărţii este aceea că factorul uman (spionul, iscoada) este crucial în contrainsurgenţă şi nu poate fi înlocuit de tehnologie.
 
Modernitatea şi medievalul ca eternă reîntoarcere
            Modernitatea şi statul modern, ca întrupare a primeia au organizat optimismul la nivel politic. Altfel spus, promisiunea statului post 1789, amplu descrisă de terminologia weberiană, a fost aceea potrivit căreia organizarea autorităţii politice într-un cadru legal dat, monopolizarea violenţei, integrarea societăţii tradiţionale într-un cadru industrial, raţional (raţionalizant) echivalează cu progresul. În interior statul naţional, indiferent de coloratura acestuia (liberal/ dictatorial) a căutat să aducă populaţia la un pachet de referenţiale comune (educaţie obligatorie, un sentiment al apartenenţei, o literatură şi istorie naţionale aferente; fiscalitate comună; serviciu militar obligatoriu; separarea Bisericii de instituţiile laice). În exterior naţionalismul (justificat istoric, rasial, religios, cultural etc) a fost adesea canalizat spre alţi actori din mediul internaţional.
Postmodernitatea vine însă şi schimbă multe dintre datele problemei. Categoriilor clare, carteziene cu care omul industrial fusese obişnuit le este opus un peisaj al hibridărilor, al graniţelor fluide:
Postmodernismul apare astfel ca un antimodernism care se contopeşte cu modernitatea, utilizându-i şi transformând elementele de bază ale acesteia. Tocmai de aceea termenul <postmodern> are tendinţa de a desemna absenţa de unitate a culturii de astăzi. Ambiguitatea noţiunii în contextul multiplicării perspectivelor postmoderne.. contribuie la definirea postmodernismului ca o ultimă excfrescenţă a modernităţii, care îşi atinge apogeul într-o cultură a ambiguităţii şi a exasperării în faţa acestei trăiri
..existenţa conceptuală a postmodernismului ar putea fi cu uşurinţă interpretată ca o exacerbare a contradicţiilor fondatoare ale modernităţii” [p.45]
Greutatea definirii postmodernismului contribuie la definiţia acestuia în mod paradoxal tocmai prin trăsături ca: „dizolvarea ierarhiilor tradiţionale, pierderea reperelor fundamentale, dispersia valorilor, individualismul.” [p.50] Pe cale de consecinţă omul postmodern este un individ fără calităţi, pentru care nimic nu este stabil. [p.50]
Pierderea sensului ultim al existenţei duce la cinism [p.50] dar, mai presus de orice altceva, hrăneşte ceea ce filozoful francez Jacques Derrida numeşte <noua violenţă arhaică>, adică un fenomen de frondă împotriva tehnologiei şi globalizării economice, dar folosind tocmai aceleaşi mijloace contra civilizaţiei:
Noua violență arhaică răspândeşte moarte şi distrugere dezlănţuită într-un gest disperat (autoimun) care îşi atacă sângele propriului corp: ca astfel să eradicheze dezrădăcinarea şi să-şi reaproprie, bine şi nevătămată, sacralitatea vieţii.” [p.38]
Nimic nu exprimă mai bine (adică mai eficient) noua violenţă decât fundamentalismul islamic, care „depăşeşte la ora actuală capacitatea de adaptare a tehnologiei, stârnind o preocupare legitimă cu privire la eliminarea acestui fenomen de pe lista ameninţărilor asimetrice la adresa securităţii internaţionale.” [p.38]
Trecând în revistă diferite teoretizări şi abordări ale religiei, de la Jean de Maillard la Réne Rémond, Mark Juergensmeyer şi popularul Samuel Huntington, autoarea găseşte că  „şocul cultural produs de ciocnirea dintre forţa imaginarului religios dezvoltat de anumite grupuri şi deriva provocată de mondializare constituie un dublu factor care favorizează radicalismul.” [p.31]
De aici şi rolul pe care terorismul a ajuns să-l joace ca „purtător prin excelenţă al adevărului politic şi al justiţiei umane.” [p.27] şi în speţă cel religios:
Justificarea [actelor de terorism] este oferită prin intermediul discursului religios, într-o tentativă de a conecta acest fenomen cu ceea ce apare ca o necesitate de revitalizare a factorului religios în cadrul procesului de reconstrucţie identitară a individului mai mult sau mai puţin integrat în societatea postmodernă.” [p.28; 111-113]
De aici şi sintagma de noul terorism- formă de a concepe lumea în concordanţă deplină cu credinţa religioasă. [p.58]
Conform unui studiu făcut de Nadine Gurr şi Benjamin Cole în 2000, numărul organizaţiilor teroriste de sorginte religioasă a crescut de la 2 (din 64 studiate) în 1980 la 25/58 (studiate) în 1995. [Ibidem]
Spre deosebire de militanţii radicali mai vechi, cei noi nu provin din mediul privilegiat, ci de la periferia societăţii, sunt relativ slab educaţi şi mult mai fanatici. Metodele lor de lucru sunt mai puţin sofisticate, aceştia preferând nu organizaţiile fixe, bine puse la punct, ci reţelele, infinit mai greu de identificat [p.60]
 
Efect şi reacţie: răspunsul statelor
            Statele Unite s-au pregătit pentru conflictele viitorului /postmoderne încă de la finele Războiului Rece. Sau, altfel spus, Războiul Rece a fost câştigat şi pentru că Pentagonul a reuşit să ducă rivalitatea cu Uniunea Sovietică la un nivel specific epocii electronice, a siliciului, în timp ce interlocutorul ideologic a rămas în stadiul agraro-industrial. Aşadar, Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI) a preşedintelui Ronald Reagan ca şi războiul din Golf I contra lui Saddam Hussein au fost heralzii timpurilor actuale. Forţa şi viteza, eterne componente ale victoriei se cereau dublate de precizia informaţiilor; informaţii care nu puteau fi livrate decât integrând mijloacele de informare dinamicii câmpului de luptă. Aşa s-a născut şi RMA/RAM: Revoluţia în Afacerile Militare, veritabil – „proces de remodelare a politicii şi strategiei de amploare bazate pe transformări esenţiale ale informaţiei, tehnologiei şi doctrinei şi care marchează un salt important în spargerea simetriei creând disproporţionalităţi imense.” [pp.154-155][1]
Pentru Andrew Latham, definiţia alternativă ar avea în vedere: „utilizarea de forţe militare precise împotriva infrastructurilor de comunicaţii şi de comandă inamice, accelerarea desfăşurării operaţiilor militare şi dominaţia pe planul manevrei şi al informaţiilor care ghidează lupta în totalitatea spaţiului.” [p.157]
RAM s-a dezvoltat pentru a economisi forţele proprii (timp, vieţi omeneşti, resurse) şi totodată de a purta ostilităţi mai blând (gentler) şi a dezarma adversarul în loc de a-l anihila cu orice preţ. Pe cale de consecinţă, Revoluţia din Afacerile Militare conţine mai multe elemente: 1) strategia indirectă- adică epuizarea şi descurajarea adversarului din a continua opoziţia; 2) războiul limitat care exploatează slăbiciunile efectivului advers, slăbirea moralului trupelor sale; 3) atacul strategic aerian asupra infrastructurii nevralgice; 4) cucerirea inimilor şi a spiritelor (winning hearts and minds). [p.158]
Toate cele enumerate mai sus nu ar fi posibile fără aducerea în avanscenă pe scară largă a componentei electronice menite a furniza cunoaşterea spaţiului de luptă sau Dominant Battlespace Knowledge (DBK), conform terminologiei lui Martin Libicki şi Stuart Johnson. Tehnologiile DBK acoperă trei subdomenii: 1) intelligence, supraveghere şi recunoaştere; 2) comandă control, comunicaţii şi aplicaţii computerizate; 3) utilizarea muniţiilor de înaltă precizie pentru a limita victimele colaterale. [p.159]
În oglindă, se dezvoltă şi RAT sau Revoluţia în Afacerile Teroriste, ce indică: „..o transformare radicală în natura activităţilor teroriste, consecinţă a progresului tehnologic care, asociat cu schimbările profunde în ceea ce priveşte obiectivele grupărilor teroriste şi cultura lor organizaţională, modifică în mod fundamental caracterul şi desfăşurarea operaţiilor teroriste.”[p.164]
Dispunerea reţelelor teroriste este diferită, dar fiecare dintre ele conţine câteva repere: centrul de gravitaţie sau nucleul ideologic; punctul sau punctele decisive sau căpeteniile; punctele nevralgice sau executanţii. În lipsa unei coordonări ierarhice aceştia din urmă pot continua să acţioneze autonom, după cum arată a patra figură din drepta în grafic. Aceasta din urmă se numeşte reţea în formă de plasă [pp.165-166]
 
 
           

Legendă (din carte, p.165):        centrul de greutate;           punctul decisiv;            punctul nevralgic
 
RAT devine posibilă de abia odată cu generalizarea acestor ultim tip de reţele!
            Aceştia fiind parametri istorici ai dinamicii internaţionale, un mecanism de contrainformaţii eficient apare ca imperativ sine qua non al succesului în contrainsurgenţă. Fascinaţia pentru dezvoltarea galopantă a tehnologiilor de supraveghere i-a determinat pe decidenţii americani să neglijeze sectorul HUMINT după încheierea Războiului Rece, constată atât autorul francez Jean-Pierre Pochon cât şi americanul James Corum. [p.215]
În loc ca RAM să incorporeze expertiza ce ar fi putut fi furnizată de prezenţa pe teren, factorul uman (spionul) a fost înlocuit de senzorii electronici: „Profesionalizarea unei părţi semnificative a armatei pe filiera tehnică a condus apoi la marginalizarea analizelor provenite de la agentii serviciilor secrete, analize bazate pe informaţii obţinute în urma unei activităţi secrete de spionaj uman şi fondate pe interpretări contextuale.. Această preferinţă <culturală> a determinat în timp un deficit cât se poate de serios în rândul ofiţerilor capabili să joace roluri de agenţi pe teren. Cunoaşterea limbilor străine a devenit o raritate, iar specializarea pe arii geopolitice şi implicit aprofundarea de spaţii istorice şi culturale nu erau de asemenea practici curente în rândul cadeţilor.” [p.220] pentru a nu mai vorbi că, schimbarea mentalităţilor de după 1991 a început să perceapă spionajul  „pentru o îndelungată perioadă de timp ca o slujbă murdară, iar războiul tehnologic, curat, de tip chirurgical, fusese programat în aşa fel încât să fie evitate astfel de experienţe.” [p.221]
Conform raportului Diviziei 1 Infanterie Marină- „Operation Iraqi Freedom (OIF): Lessons Learned” din mai 2003, datele furnizate de HUMINT s-au dovedit extrem de valoroase, numai că din păcate pentru mersul operaţiunii modalitatea de transmitere a fost defectuoasă, haotică. [p.221]
 
Rolul HUMINT
            Informaţiile obţinute de către agentul de HUMINT poate fi structurată pe opt componente:
1)      Intelligence-ul biografic- studiul acelor indivizi care care prezintă un înalt interes;
2)      intelligence-ul economic- studiază punctele forte şi vulnerabilităţile unei ţări;
3)      intelligence-ul sociologic- se concentrează pe dinamica populaţională cu toate aspectele (speranţă de viaţă, vârsta media, mortalitatea infantilă, venit mediu, persoane aflate sub pragul sărăciei);
4)      intelligence-ul în domeniul transporturilor care studiază infrastructura unui anumit teritoriu;
5)      lângă el stă intelligence-ul militaro-geografic ce aduce detalii spre acele repere geografice cu importanţă pentru mersul operaţiunilor militare;
6)      intelligence-ul forţelor armate se focalizează pe capacităţile militare ale unui state/ unei organizaţii;
7)      intelligence-ul politic are acelaşi rol cu predilecţie pentru partea politică: se apleacă asupra elitelor unui stat; eficienţei instituţiilor de comandă, a legitimităţii acestora sau a aparatului de propagandă;
8)      intelligence-ul din domeniul tehno-ştiinţific şi-a câştigat drept de cetate în secolul XX, unde instrumentele de luptă suferă modificări şi îmbunătăţiri neîntrerupte. [pp.237-238]
În cadrul operaţiunilor ofensive, HUMINT-ul poate acompania două tipuri de acţiuni: a) operaţiile de intrare forţată (forced entry operations- FEO) şi b) operaţiile de intrare timpurie (early entry operations- EEO). Primele vizează stabilirea unei prezenţe militare în zona vizată în care se prevede rezistenţa inamicului. Celelalte stabilizează zona  şi pregătesc pentru forţele armate ce urmează să intervină. [pp.243-244]
 
Instituţii de intelligence
      9/11 s-a constituit într-un veritabil tsunami instituţional, determinând crearea sau rescrierea fişei de lucru pentru numeroase instituţii de securitate. Acestea au trecut prin ample transformări. Numeroase altele s-au dotat cu departamente de colectare a informaţiilor. Se pot enumera:
-          Agenţia de Informaţii a Apărării (Defence Inteligence Agency - DIA). Are rolul de a sprijini planificarea operaţilor militare a Departamentului de Apărare;
-          Biroul de Securitate Diplomatică (Bureau of Diplomatic Security DS) din cadrul Departamentului de Stat se axează pe dimensiunea de contrainformaţii a misiunilor diplomatice ale SUA;
-          Agenţia Naţională de Securitate (NSA), de asemenea subordonată Departamentului de Apărare coordonează activităţi extrem de specializate din registrul  ameninţărilor externe. Totodată NSA furnizează bazinul de cadre poliglote din cadrul guvernului;
-          Departamentul Securităţii Interne (Deparment of Homeland Security- DHS) al cărei blazon condensează însăşi reforma instituţională a SUA după 11 Septembrie posedă atribuţii în protecţia faţă de terorism a teritoriului, cetăţenilor şi resurselor-cheie din America;
-          Ceva mai nouă venită este şi Agenţia Naţională de Informaţii Geospaţiale (NGA) care explorează imaginile geospaţiale contribuind la asigurarea vederii de ansamblu. [pp.245-247]
 
Efecte colaterale
Atacul aproape fără precedent asupra Turnurilor Gemene s-au repercutat prin răspunsuri pe măsură. Ulterior proclamatul război contra terorismului a avut printre instrumente şi torturarea suspecţilor de terorism. Abu Ghraib şi Guantanamo au polarizat disputa legată de caracterul Americii în lume (republică liberală ori stat poliţienesc?) şi asupra felului în care-şi exercită hegemonia. Încălcarea Convenţiei de le Geneva privind tratamentul prizonierilor de război ca şi a altor documente similare şi-a avut atât critici cât şi avocaţi. Andreea Cristina Mihai vede în abuzurile efectuate tot o dovadă a ineficienţei intelligence-ul folosit. Pardoxal, pare să spună textul citit printre rânduri al autoarei, efectele colaterale nefericite s-au datorat preferinţei pentru operaţiunile secrete dar în acelaşi timp a neglijării extragerii de informaţii secrete. Concluzia de etapă este uşor de intuit:
Valorificarea Revoluţiei în Afacerile Militare este vitală în cadrul războiului tehnologic, iar intensificarea activitătilor de tip HUMINT reprezintă o componentă esenţială a sistemului. Atât partea de high-tech, cât şi colectarea de informaţii din surse umane trebuie perfecţionate, iar conturarea de strategii cuprinzătoare va contribui la eliminarea sau măcar reducerea semnificativă a efectelor colaterale.” [p.260]
 
Reflecţii concludente
            Studiile despre terorism suferă adesea de pe urma unei diviziuni artificiale a muncii. Astfel, ele sunt fie tratate dintr-un unghi eminamente empiric, fie dintr-altul eminamente filozofic.[2] Volumul provenit din teza de doctorat a Andreei Cristina Mihai reuşeşte o sinteză, ceea ce îi conferă un caracter rafinat intelectual. Alăturarea noţiunii de violenţă arhaică a lui Jacques Derrida, perspectivele pluraliste asupra religiei (Juergensmeyer, Habermas, Jean de Maillard sau Norbert Ellias), consideraţiile asupra securităţii (gândite dincolo de stat) şi operaţionalizarea lor în descrierea activităţii HUMINT după 9/11 marchează un veritabil tur de forţă argumentativ. Demn de menţionat că nu avem de-a face doar cu o carte din cărţi, întrucât autoarea (cel puţin din câte indică notele de subsol) a realizat mai multe interviuri, fie cu Jean de Maillard sau Jean Pierre-Pochon. Ca un adaggio, prezenţa abundentă a spiritului francez între paginile cărţii îmbogăţeşte dezbaterea din studiile de securitate româneşti ale ultimilor ani unde filonul anglo-american domină cvasi-absolut.
Caracterul intelectual al cărţii, dincolo de atuurile conferite lucrării, sau mai bine zis dincolo de o anumită limită, devine un defect- în sensul în care lucrarea nu produce şi un studiu de caz care să demonstreze cum spionajul / absenţa lui au configurat deznodământul unei operaţiuni contrainsurgente.
Nu în ultimul rând, privind textul în ansamblul său şi dând zoom pe partea filozofică, putem continua reflecţia autoarei pentru a ne interoga asupra caracterului postmodernismului/ postmodernităţii. à Pe de-o parte autoarea găseşte postmodernismul drept o epocă a fluidului, instabilului, a neputinţei individuale şi statale de se a asigura. Pe de altă parte, ni se spune că: „Postmodernismul apare ca o soluţie la toate contradicţiile cu potenţial conflictual care domină atât societatea contemporană, cât şi scena internaţională.” [p.46]
Se naşte întrebarea: este postmodernismul parte a problemei sau parte a crizei?! Putem formula şi altfel: este postmodernitatea propria ei soluţie?!
Nu este clar dacă textul ne prezintă condiţia postmodernă din punct de vedere descriptiv sau prescriptiv. Un răspuns pare sugerat ceva mai încolo de un citat din Juergensmeyer: „violenţa religioasă nu va înceta decât atunci când cele două ideologii vor fi găsit un teren comun de înţelegere: pe de-o parte, o atenuare a pasiunii religioase; pe de alta, recunoaşterea religiei ca bază a valorilor morale şi spirituale ale societăţii.” [p.65] Aşadar, pentru ca civilizaţia globală să ajungă la reconciliere se cere ca secolul XXI să nu fie <sau-sau> , ori religios, ori deloc. Este nevoia de acel grad de religiozitate care să ne înveţe cum să trăim în Cetatea Omului fără a cădea în excese.
 
 
Andreea-Cristina Mihai este consilier în cadrul Departamentului pentru politica de apărare şi planificare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale. A terminat un master de relaţii internaţionale la Institutului de Studii Politice (Science Po) din Paris. Ulterior, cercetările sale vor fi continuate sub forma unui program doctoral la SNSPA sub coordonarea prof. univ.dr Mihail E.Ionescu şi susţinut în 2011. Andreea-Cristina Mihai a mai fost detaşată in cadrul Misiunii UE de monitorizare din Georgia.
 
 
[1]              Este citat Gheorghe Văduva, Război asimetric? Gândirea Militară Românească, nr.1, ian-feb 2007, p.168

[2]        Jean Baudrillard, The Spirit of Terrorism, Translation Chris Turner, Verso, 2002

          Arjun Appadurai, Fear of Small Numbers: An Essay on the Geography of Anger, Barnes& Nobles, 2005, 176 p.

 

Comentarii

Nu exista niciun comentariu

Postarea comentariilor dupa trei luni a fost dezactivata.